A murit Sergiu Nicolaescu. Motiv de ”breaking news”, de reacții, de regrete, lamentări și, pe alocuri, lacrimi. România e țara în care cei mai apreciați oameni sînt morții. În timpul vieții lor nimeni n-are timp să-i laude, puțini sînt cei care-i apreciază, destui sînt cei care-i ironizează. Pentru că așa sîntem noi.
Sentimentul valorii la români apare abia după dispariția valorii. Cât timp e prezentă printre noi, valoarea e privită cu superioritate, cel mult cu o delăsare ce sună chiar a politețe în contextul dat. De multe ori cu ironie. Ni se pare nouă că ea, valoarea, nu e chiar atît de valoare, ba chiar ne întrebăm de unde naiba i s-a pus această etichetă, cînd, de fapt, ea, valoarea, n-are chiar atît de multă valoare. Ne gîndim că ea, valoarea, a avut baftă, că viața i-a întins mai multe mîini de ajutor decît altora, ce n-au apucat să ajungă valori tocmai pentru că n-au primit acest ajutor. Ne gîndim că, primind destule de la viață, ea, valoarea, nu mai are nici un motiv să primească și aprecierile noastre.
Apoi, după ce valoarea se alătură contingentului de valori din Ceruri, ne pare rău. Că s-a mai dus o valoare și au rămas atîtea non-valori ridicate artificial la rangul de valori de un sistem de promovare bazat pe principiul unui rating fraudulos.
Cît timp a trăit, Sergiu Nicolaescu a fost acuzat de multe. Oameni care au crescut cu filmele lui îl tot îndemnau să se oprească, să lase locul altora, iar acum, cînd s-a oprit de tot, nu mai contenesc în a-și exprima, pe diverse tronsoane orare ale televiziunilor avide de astfel de reacții, regretul că ”Maestrul nu ne mai poate încînta cu creațiile lui”.
Cît timp a trăit, Sergiu Nicolaescu a făcut filme. Sau a jucat în ele. Inclusiv în filmul României din ultimii 22 de ani. A avut rolurile sale, principale, secundare. A avut o pasiune, a crezut în ea și a trăit pentru ea.
Finalul n-a fost unul de film. A fost unul de-a dreptul banal. Singur, pe un pat de spital. Noi oamenii căutăm toată viața compania semenilor noștri, fugim de singurătate, pentru că, pe undeva în adîncul sufletului nostru știm că în fața marelui final vom fi singuri. În multe dintre filmele sale, Sergiu Nicolaescu a murit mai frumos. Erau doar filme, iar asta, în filme, conta.
”Nu știam că doare așa”. E o replică dintr-un film de-al său. Poate o să învățăm și noi că nepăsarea doare cel mai tare. Și că degeaba ne pasă de cineva care nu se mai poate bucura de asta.