Cel mai greu lucru în viață e să cazi. Să cobori de pe un piedestal magnific al actorului vedetă într-un rol banal, de umplutură, să fii pus sub semnul întrebării după ce ai fost indiscutabil, să nu mai fii sigur de tine însuți, să vezi în ceață luminița de la capătul tunelului. Cam asta e situația lui David Villa astăzi, iar cele două goluri marcate cu Cordoba, în Cupa Spaniei, nu schimbă prea tare panorama.

A trecut un și ceva de la accidentarea sa. O perioadă tare grea pentru un om obișnuit cu gloria, cu antrenamentele, cu golurile, cu postura de referință clară în atacul Barcelonei și al ”naționalei” Spaniei. O perioadă care s-a întins mai mult decît se aștepta el și decît se aștepta clubul, din vina nimănui, căci organismul uman nu e o mașină, și în care ”El Guaje” a luptat pentru a se pune la punct, pentru a cîștiga tonus și, cel mai important, încredere.

Primul sfat al unui medic către un fotbalist care suferă o accidentare gravă, iar o fractură, așa cum a avut Villa, e extrem de gravă, primul sfat deci e să-și asculte corpul. Să învețe să-și asculte corpul mai bine zis. Corpul dictează, iar creierul e responsabil să mențină disciplina impusă de doctori, dar și să absoarbă durerile și să combată sentimentul de frică. Și, cel mai important, să urmeze linia de recuperare trasată. Orice forțare a limitelor poate fi fatală, sînt multe cazuri de fotbaliști care n-au mai redevenit ce au fost înaintea accidentărilor tocmai pentru, că dintr-o normală stare de anxietate, au forțat, au ars unele etape.

Cît timp era în perioadă de recuperare, n-a fost nici o problemă. Pentru el. Au fost în schimb pentru Barcelona, care a dus dorul golurilor marcate de Villa, într-o perioadă în care Pedro sărea dintr-o accidentare în alta, Fabregas plătea nota de plată a unei veri fără pregătire, cea din 2011, Alexis Sanchez intrase într-o spirală negativă, iar atunci cînd Messi nu găsea drumul spre poartă, altcineva nu se mai întrezărea. E de presupus că această perioadă de stress, primele luni ale lui 2012, au cîntărit decisiv în decizia lui Guardiola de a pleca.

După ce a revenit în lot, Villa a redevenit subiect de presă. Iar în presă, polemica vinde mult mai bine ca adevărul. Iar adevărul, fără ca asta să fie o formulă matematică aplicabilă în orice situație, spune că un fotbalist care se accidentează revine la forma de dinainte de accidentare cam în aceeași perioadă pe care a petrecut-o recuperîndu-se. Cu alte cuvinte, dacă stai 8 luni, cam la 8 luni după ce ai reintrat poți să speri să redevii cel care ai fost înainte de leziune.

David Villa n-a spus pînă acum nici un cuvînt. Au făcut-o ziarele, au făcut-o mai ales site-urile, cu cît mai obscure cu atît cerșind accesări pe baza titlurilor bombastice. Nimeni n-a scris că, în vară, Tito Vilanova a refuzat să transfere un atacant, deși în situația sa, cu umbra performanțelor lui Guardiola deasupra capului, ar fi putut forța asta, mai mult pentru siguranță. David Villa nu e genul de om care să se plîngă în ziare, e genul de atacant care și-a construit o carieră și un nume pe baza instinctului, pe baza plasamentului, pe baza golurilor marcate. El știe că numai golurile marcate îl pot readuce în primul 11 și asta încearcă să facă.

Cînd o echipă face 54 de puncte din 56 posibile, iar unicul derapaj, destul de mic, e împotriva lui Real Madrid, e greu să-l acuzi pe antrenor de ceva. Iar cînd această echipă dă goluri, și încă multe, cum să-i pui sub semnul întrebării alegerile? Messi e de neînlocuit, Pedro începe să devină, căci este elementul care înțelege cel mai bine deplasarea prin spatele liniei de fund adverse, iar modulul Xavi-Fabregas-Iniesta-Messi, cu Busquets drept bodyguard, e preferat de Tito grație calității celor 4 de a stăpîni mingea și de a se asocia în orice zona de teren.

Pentru Villa, azi, reintrarea în prima echipă a Barcelonei e ca și cum ar urca într-un tren aflat în mișcare. Asta nu înseamnă însă că n-o va putea face.

P.S.

Apropo de site-uri și de stilul unora de pe la noi de a bate cîmpii.

S-a scris despre declarația unui fost președinte de la PSV Eindhoven care povestea cum clubului olandez i-a fost oferit Messi. Prilej perfect pentru titluri bombastic și invitații la o dezbatere despre cum ar fi arătat azi fotbalul dacă s-ar fi întîmplat așa ceva.

Unu la mînă că Messi n-ar fi uitat fotbalul în cîteva luni petrecute în Olanda. Doi la mînă că nu era vorba de transfer ci de împrumut. Discuția a apărut după un meci amical Barcelona-Juventus, în august 2005, la trofeul Joan Gamper. La Juve juca Mutu, pe lîngă Ibrahimovici, Thuram, Zambrotta, Vieira, Del Piero, iar antrenor era Capello, Messi a jucat fenomenal meciul acela, cu numărul 30 pe spate, deși abia împlinise 18 ani. El era legitimat la echipa a doua, iar clubul catalan, după avalanșa de elogii, s-a văzut nevoit să-i propună contract la prima echipă. N-avea însă cetățenie spaniolă, iar numărul de extracomunitari din lot era cel maxim. În căutarea unei soluții s-a ajuns la varianta unui ÎMPRUMUT pe 6 luni la PSV. Cum să-și imagineze cineva că Barcelona, după ce investise în el și în familia lui, îi dădea drumul să plece definitiv la 17 ani?! Varianta a căzut pentru că Barcelona și-a mobilizat resursele și a obținut, în cîteva săptămîni, cetățenia spaniolă pentru argentinian.