Da, ați citit bine! Nu, acest post nu este despre fotbal. Există viață și fără fotbal. Totuși.

Ei bine, despre viață aș vrea să vă vorbesc. Un alt fel de viață. Acest post este despre un copac. Nu căutați nici o metaforă, nici o comparație, nici o metodă inedită de a scrie un text. Este pur și simplu un text despre un copac, un copac ca oricare altul. Ca miile de copaci din țara asta. Dar un copac care a fost tăiat. Ca alte mii de copaci din țara asta.

Aveam pe stradă, fix în fața geamurilor și a unui balcon, un copac. Un tei foarte frumos, bine structurat, care-și aștepta timpul pentru a înflori. Era un soi de binecuvîntare pentru stradă, dar și pentru casă, căci vreme de cîteva săptămîni mirosea a tei, un parfum natural, o esență neîmbogățită artificial, ce mai curăța din aerul îmbîcsit pe care sîntem obligați să-l respirăm. Abia așteptam ca primăvara să învingă în sfîrșit lupta cu iarna și să se instaleze cu drepturi depline, pentru ca teiul să înflorească. Și să conducă peisajul. Pentru că, da, asta reprezenta. Era șeful copacilor de pe strada mea.

Primăvara s-a instalat. Dar teiul nu va mai apuca să înflorească așa cum o facuse în primăverile precedente. Pentru că a fost tăiat. De fapt, nu tăiat, ciuntit. I s-au tăiat mare parte din crengi, a rămas un schelet. Parcă e un soldat întors de pe front, dintr-un război ce nu era al lui, fără mîini și picioare. Au scăpat cîteva ramuri de furia fierăstrăului, au început deja să înmugurească, dar nu va mai fi la fel.

M-am trezit dis de dimineață într-un zgomot infernal. Inițial am crezut că se asfaltează iar strada, ce fusese asfaltată în vara trecută. Cîteva sute de metri în vreo lună și ceva. Nemții făceau o autostradă în timpul, ăsta. Nu, nu se asfalta, deși n-ar fi fost o mirare prea mare, se practică prin capitala noastră dragă. Se tăia copacul, mai bine zis i se tăiau crengile. Am întrebat și eu, ca tot omul, pe cel care solicitase și, pesemne, plătise această operație, care-i ideea. Răspunsul a fost atît de tipic pentru vremurile pe care le străbatem. ”Pentru că așa am vrut eu. E vreo problemă?”. Poate că avea un motiv, ar fi putut să-mi spună. N-am mai insistat, căci cu personaje de genul ăsta, desprinse din filmele indiene, și nu mă refer aici la talentul actoricesc, ci la felul în care arată, e mai bine să nu-ți bați capul. Rezultatul ar fi același.

Între timp, intervenția a luat sfîrșit. Pacientul nu e mort, dar nici viu nu mai este. Este o umbră. Umbra unui copac ce altădată înverzea strada și schimba aerul. Un ciot. O artă contemporană creată de un artist nevrotic. Fix ca orașul ăsta, o umbră a orașului frumos, ce altădată bucura ochii celor care-l vizitau. Poate că dacă ar fi putut, copacul s-ar fi plîns de nedreptatea ce i se face, ar fi încercat să se opună, ar fi încercat să explice care-i importanța lor, a copacilor, în viața noastră. Oricum cred că n-ar fi reușit. Ar fi cedat într-un final, pentru că, nu-i așa, cel mai destept cedează întotdeauna. Între acel copac și cel care l-a făcut să arate precum vedeți sînt din ce în ce mai convins că intelegința e de partea copacului.