Sînt, cum s-ar spune, un om de fotbal. Despre fotbal am scris și voi scrie și în continuare, fotbal am comentat și voi comenta în continuare. Mă uit la fotbal de cele mai multe ori din interes profesional, rar am văzut în ultimii 15 ani un meci important pe care să-l savurez ca un telespectator obișnuit. Am făcut-o în schimb la tenis, la aceste două finale din week-end, care m-au ținut în fața televizorului de la început pînă la final. Ca un film al cărui final îl așteptam, să văd dacă voi fi surprins cumva sau estimările mele se vor dovedi corecte. Nu sînt comentator de tenis și nici nu cred că voi deveni. Mai joc tenis din cînd în cînd, la nivel mediu spre mediocru, așa că nu mă hazardez în analize. Am observat însă un lucru, pe care-l mai observasem de-a lungul timpului atunci cînd aveam parte de astfel de dueluri. Nadal vs Federer, Nadal vs Djokovici, Federer vs Djokovici și lista poate continua.
Trăim într-o societate în care opiniile se întrepătrund cu informaţiile, graţie multitudinii de reţele de socializare apărute, ajungîndu-se la imposibilitatea de a face diferenţa între unde se termină informaţia şi unde începe opinia. Şi asta pentru că opiniile nu costă bani şi, în plus, sînt ale noastre. Și, evident, credem că sînt cele mai bune. Fără să avem un punct de vedere obiectiv, o bază de plecare, pur și simplu sînt mai bune doar pentru că sînt ale noastre.
Prezent zilnic în viaţa noastră, acaparîndu-ne timpul liber, dar şi energia cîteodată, fotbalul a început să ne influenţeze stările de spirit, felul în care reacţionăm la anumite evenimente. Vorbim de un sport căruia i s-a adăugat în ultima vreme statutul de religie, deşi mult mai corect ar fi să vorbim despre statutul de isterie colectivă, care, avînd ca scuză o minge, ne scoate în evidenţă cele mai oculte reacţii. Fiecare avem simpatiile noastre. Faţă de ceva sau de cineva. La fotbal, ele sînt limpezi. Ţinem cu unii, deci nu putem ţine cu ceilalţi. Unii sînt ai noştri, ceilalţi ne sînt inamici. Cu consecinţele de rigoare ce decurg de aici. De genul violenţelor verbale, al derapajului în opinii. Cîteodată și al derapajului fizic, din păcate.
BILETE DE INTRARE LA TOATE TURNEELE IMPORTANTE DE TENIS GĂSIȚI AICI
Se poate vorbi de aşa ceva la tenis? Putem privi tenisul ca pe un film, ca pe o piesă de teatru, ca pe un mod de relaxare, fără patima cu care ne-a obişnuit fotbalul? Trebuie neapărat să ţinem cu cineva? Mai ales la o finală să zicem neutră, între doi sportivi care nu ne reprezintă ţara? Hai să zicem că la finala feminină trebuia să ținem cu Simona Halep, era pe undeva normal. Şi dacă, să zicem, ţinem cu cineva, trebuie să ducem asta la extrem? Adică e musai ca adversarul acestuia să ne devină atît de antipatic încît să-l transformăm într-un potenţial duşman? Dacă ne place de Nadal, de ce trebuie ca Djokovici să fie, pentru cîteva ore, un antipatic, un nesuferit. Dacă dimpotrivă, îl simpatizăm pe Nole, de ce trebuie să-l măscărim în toate felurile pe Nadal. Sau pe Șarapova. N-avem fotbalul pentru asta, de ce trebuie să invadăm şi tenisul?
Ca şi fotbalul, tenisul e tot un sport. Totuşi, parcă e un altfel de sport! Guvernat mai mult de minte decît de corp. A descifra tenisul e cam la fel cu a descifra o femeie. Toţi credem că sîntem în stare s-o facem, pînă cînd ne izbim de cruda realitate. Ca şi o femeie, tenisul e un puzzle complex, plin de variabile şi detalii care ne scapă de multe ori. Detalii care fac diferenţa, detalii care sînt mai importante decît contextul general. Dar, mai important, tenisul nu e fotbal. Fotbalul e un joc colectiv, sînt 11 oameni, care se completează, se ajută. La tenis eşti singur, cu racheta ta, cu gîndurile tale, cu concentrarea ta, cu fileul din faţa ta. Dar şi cu cel de dincolo de el, mai degrabă partener decît adversar, mai degrabă prieten decît duşman.
BILETE DE INTRARE LA TOATE TURNEELE IMPORTANTE DE TENIS GĂSIȚI AICI
Duelurile dintre Nadal şi Djokovici sînt un fel de Messi contra Cristiano Ronaldo din ultimii ani. Sînt un fel, pentru că nu sînt la fel. Pentru că tenisul nu e fotbal. Pentru că Nadal nu vede în Djokovici un duşman, ci un rival și nu-i va trece nici o secundă prin cap să-i ardă una peste picioare, dacă poate, și să-l scoată din joc. Pentru că Djokovici n-ar fi în stare de orice truc pentru a păcăli arbitrul și, implicit, pentru a-l bate pe Nadal. Înlocuiți în fraza de mai sus Nadal cu Șarapova și Djokovici cu Simona Halep, e același lucru. Pentru că orgoliul n-are ce căuta pe un teren de tenis. Pentru că amîndoi sînt la fel de mari campioni. Unul e mai bun azi, celălalt a fost mai bun ieri, poate că va fi şi mîine.
Cînd doi oameni sînt capabili să interpreteze o piesă sublimă timp de cîteva ore nu se poate vorbi de un învins sau de un învingător. Cînd o finală face ca toate superlativele să devină derizorii, n-avem cum să-l privim pe unul cu simpatie, iar pe celălalt cu dispreţ. Unul trebuia să piardă, pentru ca celălalt să cîştige. Nu putem vorbi de doi cîştigători. Dar putem vorbi de doi campioni.
Am spus odată, într-un comentariu la un Clasico, despre Messi că ar fi ”ucigașul de adjective”. Așa mi-a venit atunci. Nadal și Djokovici sînt deja ucigași în serie. Doar că nu trebuie pedepsiți pentru asta. Nici măcar verbal.
Super articol, felicitari!!!!! Bravo ca ai scris despre finala asta senzationala si chiar ai dreptate, sunt 2 mari campioni fara sa fie inamici. Fair Play-ul domneste.
Intr-adevar super articol, la nivelul celor doi si al spectacolului pe care il produc de fiecare data cand se intalnesc.
Am sa ma abtin si eu (ca sa fiu in ton) de la a emite opinii despre unde a castigat si unde a pierdut sau care a fost momentul cheie al setului x si game-ului y. Vorbeam aseara cu un prieten foarte bun, sarb, care spunea ca ii este uneori imposibil sa se limiteze in a tine cu Nole cand ceea ce produc cei doi impreuna depaseste imaginatia. Concluziona ca tine cu tenisul. :)
Ma gandeam azi noapte, dupa incheiere, ca trebuie sa fac rost de inregistrarile catorva meciuri dintre ei pe care, alaturi de un Barca vs. Real, Bulls vs. Utah Jazz, Noua Zeelanda vs. Australia (rugby) si Prost vs. Senna (Imola sau Suzuka) sa i le dau copilului meu peste 3-4 ani si sa il rog sa isi aleaga un sport pe care sa il practice.
Putin umbrit evenimentul de final. Ma refer aici la cele 2 momente unul mai penibil decat celalat create de organizatori dar evident salvate de cei doi campioni.
Cum poti, in conditiile in care lumea se zbate in crize financiare sa inmanezi CEC-uri de 2.6 milioane $ (plus bonus 1 milion $)? Cum poti sa crezi ca Nadal nu va fi stanjenit de moment sau ca pentru el, la nivelul asta, cu partenerul asta de competitie, banii au vreo valoare?
Cum poti sa il intrebi pe Nole cum se simte sa fie invins de Rafa la 5 minute dupa meci, cand el se chinuia imens sa nu isi ascunda dezamagirea?
Oricum, un meci memorabil, o noapte de poveste.
Dupa cum spuneai in mai multe articole ale tale, ar trebui sa ne simtim (si probabil ca unii dintre noi facem asta) norocosi ca suntem contemporani cu asemenea campioni.
Andrei ajuta-ma te rog.
Sa isi ascunda dezamagirea sau sa nu isi arate dezamagirea. :)
Am fost putin nehotarat…poate poti corecta tu, pana nu vine prietenul tau cu David Luis si ma cearta. :)
Genial !!!…
eu sincer sunt fan Rafa si „m-am agitat” tare aseara , parca jucam eu (desi n-am treaba cu sportul asta , ma pricep cu racheta putin spre deloc :) , atletismul e sportul meu )…si la fel de sincer , Nole mi-a devenit antipatic de acum 2 ani , cand a avut el anul sau de glorie prea le castiga pe toate , desi in trecut daca nu castiga Rafa vroiam sa castige Nole :D…oricum un altfel de sport tenisul si poate ca ai dreptate…sa lasam fotbalul pt antipatii :))
Imi place articolul insa as avea cateva obiectii/completari. In primul rand nu stiu daca jucatorii de tenis sunt asa de buni prieteni; cred ca e mai de graba vorba despre respect reciproc. Pe de alta parte, duelul Ronaldo-Messi, pe care l-ai adus in discutie, mi se pare unul dominat de dusmanie, invidie, dus la extrem, in special de catre suporteri si analisti sportivi. Eu unul nu cred in conceptul de „cel mai bun jucator de fotbal din lume”. Daca Ronaldo si Messi ar fi „cei mai buni” inseamna ca echipele lor ar trebui sa castige fiecare meci din sezon iar cand Real Madrid si Barcelona se intalnesc in meci direct sa se termine la egalitate, 5-5, goluri marcate numai de cei doi. Totusi nu se intampla acest lucru, este un sport de echipa. Acelasi lucru este valabil si in tenis dupa cum bine ai afirmat, desi nu este un sport de echipa; nu castiga mereu aceeasi persoana pentru ca nu exista cel mai bun. Celor care vor sa ma contrazica, „amintindu-mi” faptul ca Federer este „cel mai bun jucator din toate timpurile” le recomand sa isi aminteasca intalnirile Federer-Nadal de pe zgura (in special cele de la RG). De altfel nu cred nici povestea lui Nadal cum ca ar fi plans de bucurie cand Federer a castigat Roland Garros-ul in fata lui Soderling, dar asta e parerea mea… pana la urma nu-l cunosc personal pe Nadal.
Nu sunt de acord cu afirmatia, „tenisul este guvernat mai mult de minte decît de corp”, in care faceai o paralela la fotbal. E adevarat ca fanii si spectatorii din tenis sunt in general mai civilizati dar conteaza mult la ce fotbal si la ce tenis te referi. Liga I pentru mine nu e fotbal, sa fim seriosi si sa recunoastem, fie ca ne place sau nu. Nu cred ca jucatorii de tenis sunt mai inteligenti decat cei de fotbal… daca prin „joc de minte” te referi la inteligenta tactica si adaptabilitate, pana la urma toti jucatorii profesionisti, fie ca sunt de tenis sau fotbal, respecta un plan tactic stabilit impreuna cu antrenorul / de antrenor.
Desi ma uit rar la tenis, astfel de confruntari in care predomina fair-play-ul si spectacolul nu ratez. Le astept cu interes pe urmatoarele :)
super articol, bine observate lucrurile.. plus c? am vazut de mai multe ori juc?torii recunoscand punct sau aut cu sportivitate, stergand eventual urma mingii.. preluand modelul tau nu vad pe Ramos aratand ca e gol la sutul lui Messi si nici pe Cahill spunand arbitrului ca l-a faultat pe Suarez in careu.. la nivelul fair-playului si incrancenarii diferenta dintre fotbal si tenis este enorm?, galactica..
8 Comentarii