Da, ați citit bine! Știu că, poate, ați fi așteptat de la mine ceva despre fotbal. Dar nu. Acest articol nu este despre fotbal. Există viață și fără fotbal. Totuși.

Ei bine, despre viață aș vrea să vă vorbesc. Un alt fel de viață. Pentru că acest text este despre un copac. Nu căutați nici o metaforă, nici o comparație cu copacii ce mai populează terenurile de fotbal, nici o metodă inedită de a scrie despre ceva, folosind ca mesaj subliminal altceva. Este pur și simplu un text despre un copac, un copac ca oricare altul. Ca miile de copaci din țara asta. Dar un copac care a fost ciuntit. Ca alte mii de copaci din țara asta.

Aveam fix în fața geamurilor un tei foarte frumos, bine structurat, care-și aștepta timpul pentru a înflori. Un soi de binecuvîntare pentru stradă, dar și pentru casă, căci vreme de cîteva săptămîni mirosea a tei, un parfum natural, o esență deloc artificială ce mai curăța din aerul îmbâcsit pe care suntem obligați să-l respirăm. Abia așteptam ca primăvara să vină, pentru ca teiul să înflorească. Și să conducă peisajul. Pentru că, da, era șeful copacilor de pe strada mea. Făcea din șederea pe balcon o mică plăcere, pe care cu greu reușești s-o atingi în acest București plin de praf, un praf pe care-l respirăm, pe care-l găsim pe mașini, în case, în haine sau pe pantofi. Nu cred că există oraș în Europa în care mașinile și pantofii oamenilor să fie atât de murdari.

În primăvara viitoare nu voi mai avea acest privilegiu. Teiul din fața casei mele nu va mai apuca să înflorească la fel. Pentru că a fost tăiat. De fapt, nu tăiat, ciuntit. I s-au tăiat mare parte din crengi, a rămas un schelet. Seamănă cu un soldat întors de pe front, dintr-un război ce nu era al lui, fără mâini și fără picioare. Au scăpat cîteva ramuri de furia fierăstrăului, dar nu va mai fi la fel.

M-am trezit dis de dimineață într-un zgomot infernal. Inițial am crezut că se asfaltează iar strada, ce fusese asfaltată în vara trecută. În aproape două luni. Două luni pentru vreo două sute și ceva de metri. Nemții făceau o autostradă în timpul, ăsta. Nu, nu se asfalta. Apoi am crezut că se lucrează din nou la blocul ce se ridică fix lîngă al meu. Un bloc la care se muncește de vreo 3 ani. Nu, nu e un zgârie nori, e un bloc de 4 etaje. Nemții făceau un cartier în timpul ăsta. Dar nemții nu cred că i-ar fi dat niciodată aprobare de construcție unui personaj, care ar cîștiga cu siguranță orice casting pentru un rol negativ în filmele indiene, iar aici ma refer doar la felul cum arată, căci dacă are sau nu talent habar n-am, și care personaj, imediat după ce a turnat fundația clădirii, a pierdut toți banii la cazino. Așa că blocul de lângă al meu e un fel de Sagrada Familia, la care se lucrează când se mai cîștigă bani, probabil tot din aceeași sursă de finanțare, în general sâmbăta și duminica, în general dimineața, în general cînd toată lumea doarme, în general cînd nu prea e voie, dar ce mai contează, în general pe cine interesează asta. Vreți să vă povestesc cum a fost cînd a pus acoperișul? Sau cînd a izolat pereții exteriori, de-am vrut să chem televiziunile să filmeze cum ninge în plină vară, în așa hal era plină strada de chestia aia albă, care face un zgomot enervant cînd o atingi și care se folosește la izolat clădiri. Ori poate vreți să descriu cum erau turnați stîlpii de rezistență, pe principiul atît de românesc ”lasă mă că merge și așa, trage și tu de ei un pic”. Nu cred că vreți, însă dacă vreți să vă cumpărați un apartament într-un bloc nou căutați cumva să-l vedeți la față pe dezvoltator. Mai ales că se aude că nu scăpăm de cutremurul ăla mare.

M-am lungit și am deviat de la subiect. Să-mi fie cu iertare! De fapt, zgomotul de care vorbeam era de la copac. Nu, nu era un fenomen misterios, era unul cât se poate de românesc. Copacului i se tăiau crengile. Am întrebat și eu, ca tot omul, pe cel care solicitase și, pesemne, plătise această operație, care-i ideea. Răspunsul a fost atît de tipic pentru vremurile pe care le străbatem. ”Pentru că așa am vrut eu. E vreo problemă?”. Poate că avea un motiv, ar fi putut să-mi spună. N-am mai insistat, căci cu personaje de genul ăsta e mai bine să nu-ți bați capul, ca să nu riști să-ți iei una-n cap. Rezultatul ar fi oricum același.

Între timp, intervenția a luat sfîrșit. Pacientul nu e mort, dar nici viu nu mai este. Acum e umbră. Umbra unui copac ce altădată înverzea strada și schimba aerul. Fix ca orașul ăsta, o umbră a orașului frumos, ce altădată bucura ochii celor care-l vizitau. Poate că dacă ar fi putut, copacul s-ar fi plâns de nedreptatea ce i se face, ar fi încercat să se opună, ar fi încercat să explice care-i importanța lor, a copacilor, în viața noastră. Oricum cred că n-ar fi reușit. Ar fi cedat într-un final, pentru că, nu-i așa, cel mai destept cedează întotdeauna.

Între acel copac și cel care l-a făcut să arate precum un ciot, precum o artă contemporană creată de un artist nevrotic, sunt din ce în ce mai convins că inteligența e de partea copacului.

P.S.

Acest text a apărut in numărul de noiembrie al revistei ”Etiquette Magazine”.

P.S.2

La sugestia unui bun prieten, adaug o completare ”muzicală”. O piesă pe care eu mi-o amintesc din copilărie