Cînd m-am hotărît să plec în America, destinația inițială, prin concursul de împrejurări ce m-a făcut să iau această decizie, curajoasă pentru un om care nu iubește absolut deloc zborurile cu avionul, era Los Angeles. Între timp, pe ideea dacă tot stau 10 ore într-un scaun, mare parte deasupra oceanului, și plătesc un bilet, de ce să nu vad mai multe lucruri?, am ajuns la Las Vegas și apoi la San Francisco. Și nu-mi pare rău absolut deloc, dimpotrivă.

Mă aflu așadar la San Francisco, într-o dimineață de ianuarie, evident cu ceață, fenomen caracteristic acestui oraș. Am ajuns deja la episodul 5. EPISODUL 1 vă descrie cum am obținut viza de intrare în SUA, EPISODUL 2 vă prezintă drumul de 10 ore spre America al unui pasager cu frică de avion, EPISODUL 3 vă invită la o incursiune în Las Vegas, iar în EPISODUL 4 am descoperit ceea ce înseamnă San Francisco și Alcatraz.

Drumul spre aeroportul din San Francisco și spre cursa Virgin America către Los Angeles (va amintiți din episodul precedent cum se fac ”safety instructions” pe zborurile Virgin, dacă nu, găsiți AICI) l-am făcut, contra a 50 de dolari, cu un Lincoln sută la sută american,  al hotelului la care am stat. La venire, taxiul făcuse 46 de dolari, căci aeroportul din San Francisco e destul de departe de oraș, așa că am zis că merită să încerc și o limuzină ”prezidențială”. Șoferul cu care am mers era cam supărat pe invazia de mașini europene și, mai ales, japoneze pe piața americană în detrimentul celor americane, care în concepția lui sînt mult mai bune. Pe traseu, l-am întrebat cît se face cu trenul de la San Francisco la Los Angeles și am aflat, destul de surprins, că vreo 6 ore, cam cît faci și cu mașina. Mi-a explicat că trenul nu prea e folosit în America pe distanțe lungi, ci doar pe distanțe scurte, în special de cei care merg la muncă (am vrut să scriu ”navetiști”, nu era nimic incorect, numai că mi-a venit în cap expresia ”navetiștii huilei” de acum vreo 15 ani și am renunțat), dar că merită efortul, pentru că peisajele sînt superbe. Apoi am fost curios să aflu cam cît ai face de la Miami la Los Angeles, am aflat că 18 ore, și am dezvoltat o discuție despre celebrul ”Route 66”. Mi-a spus că merită încercat, dar că trebuie avut în vedere că în America nu ai voie să conduci mai mult de 10 ore într-o zi. Evident, ca oricărui român, mi-a venit în cap ideea, pe care i-am și expus-o de altfel, ”de unde mama-dracu`știe Poliția cîte ore am condus eu în ziua aia?”. La care el m-a privit în oglinda retrovizoare, cam cum m-am uitat eu la delfinii din Las Vegas, ceva de genul ”săracu`, e simpatic, ar merita o viață mai bună!” și mi-a spus foarte serios: ”They know. This is America, they know everything about you”. Apoi mi-a explicat că la ei, atunci cînd e un accident, Poliția vine foarte repede și știe exact cine a fost de vină, nu se mai stă ca la noi cu schițe și certuri. Despre cît de repede vine Poliția la un accident de trafic aveam să mă conving eu, peste 3 zile, în Los Angeles. Puțină răbdare.

Am ajuns la Los Angeles după vreo 50 de minute. Sincer, nu l-am luat în seamă prea tare pe tip și a sa idee ”they know everything”. Mi s-a părut că a văzut prea multe filme. Filme americane am văzut cu toții și încă destule. Majoritatea se leagă de Hollywood și, implicit, de Los Angeles. Un oraș unde, mărturisesc, mi-ar plăcea teribil de mult să locuiesc. Deja am două, primul ar fi Barcelona, al doilea e Los Angeles și uite că nu știu exact care ar fi ordinea. Am eu o atracție pentru orașele cu deschidere la mare, mi se par mult mai atractive.

Ei bine, Los Angeles e un oraș excelent pentru a trăi. Are de toate, inclusiv o climă suficient de bună iarna și rezonabilă din punct de vedere al căldurii vara. E însă foarte greu de vizitat. Pentru cineva care vine prima dată, stă destul de puține zile și ar vrea să le vadă pe toate. Acum, după ce am fost, mi se pare că o săptămînă e minimum de timp necesar pentru a descoperi tot ceea ce înseamnă acest oraș.

Problema începe de la hotel. Atunci cînd făceam cercetările de dinaintea plecării m-am gîndit să stau în ”downtown”. Obișnuit cu centrul orașului pe care-l caut atunci cînd merg în Europa. În Los Angeles, în America în general, ”downtown” înseamnă zona de birouri, de zgîrie-nori, de business. Zonă care, după ora 6 seara, devine pustie, căci toți merg acasă. Doar ceva ”homeless” și oameni veniți cu afaceri, care rămîn peste noapte, deși, așa cum am mai zis, avioanele sînt atît de multe, cu un orar foarte divers și destul de convenabile ca preț încît poți sări peste cazare.

Așa că am ales ”west Los Angeles”, mai exact ”west Hollywood”. Insist și aici pe ideea unei agenții de turism în care să ai încredere. Am ales un hotel, Hyatt Century Plaza, recunosc și pe criterii financiare. Cele din Beverly Hills, sau apropiate de Beverly Hills erau mai scumpe. Dar, iar ăsta e un sfat pe care-l dau indiferent de orașul în care călătoriți, mai bine dai mai mult la hotel decît să cheltui suma respectivă, sau mai mult, pe taxi-uri. Am greși, data viitoare o să știu.

Hotelul respectiv, aveam să aflu din turul orașului, se află în Century City, pe locurile unde erau studiourile ”Century Fox”. Care au fost cumpărate, iar pe terenul respectiv a fost construită o zonă rezidențială, încă una căci sînt foarte multe în Los Angeles, acum vreo 20-30 de ani, deci e suficient de nouă. O zonă senzațională din punctul meu de vedere, mai aerisită, cu multă verdeață, cu cîteva clădiri de birouri de tip american, foarte liniștită și sigură, dar un pic cam departe de atracții. Prin fața hotelului trece însă unul dintre traseele Bus-ului Turistic. De la care am aflat că la acest hotel trag președinții Americii cînd vin în Los Angeles, pentru că sînt aduși direct cu elicopterul de la aeroport. Ronald Reagan a fost cel care a deschis această tradiție. Și tot la acest hotel, am aflat, a fost filmată o scenă celebră din filmul ”Lethal Weapon 2”, scena în care Mel Gibson și Danny Glover sar direct în piscină de pe balconul unei camere de la un etaj superior. Abia aștept cea de-a 1234-a reluare a filmului pe ProTv ca să văd scena mai bine. Eu am stat în partea cealaltă, spre bulevardul numit ”Avenue of the Stars”, așa că n-am cum să vă descriu senzația dată de balcon și piscină.

Los Angeles e uriaș. E ca o plăcintă cu multe felii. E cunoscut ca ”orașul automobilelor”, căci nimeni nu merge pe jos, în afară de ”downtown” ziua, și există destule zone fără trotuare. Am descoperit asta cînd am luat bilete la autobuzul turistic, un mijloc de transport pe care-l recomand în orice oraș din lume ce dispune de așa ceva. În Los Angeles, ”Touristic Bus” are 6 trasee, pe culori, iar sfatul e să nu faci mai mult de două trasee pe zi. Nici nu prea ai cum, căci, fără opriri și coborîri la diverse obiective, un traseu durează mai mult de două ore. Și merită să mai cobori ici-colo, măcar în Beverly Hills, în Santa Monica, în Venice Beach, pe Rodeo Drive, pe Hollywod Boulevard, la Dolby Theatre, cel cu Oscar-urile, și tot așa.

Am conștientizat că orașul e foarte mare cînd am ajuns. La recepția hotelului am intrebat unde se poate mînca seara și am fost direcționat spre Sunset Boulevard. Eu aveam în minte Santa Monica și ”3-rd street promenade”, despre care citisem, iar apoi văzusem că la 100 de metri de hotel e ”Santa Monica Boulevard”. Tipul de la concierge, un element foarte important la orice hotel, m-a privit ușor contrariat cînd i-am spus de bulevard și mi-a explicat că pînă la zona pe care o caut eu sînt vreo 20 de mile, iar taxiul m-ar costa vreo 80-100 de dolari dus întors. Așa că i-am acceptat sfatul cu Sunset și n-am regretat, am intrat într-o restaurant tipic american, cu acele canapele paralele, de culoare roșie, cu tonomat muzical la fiecare masă și cu meniu dominat de burgeri, coaste și alte chestiuni de genul ăsta. Am aflat ulterior că și aici s-a turnat nu știu ce scenă din nu știu ce film, sînt atît de multe lucruri de genul ăsta pe care le-am aflat încît mi se amestecă în cap, iar atunci n-am notat, căci eram totuși în vacanță, nu in timpul serviciului.

Merită să fac o paranteză. Toată lumea știe cum mănîncă americanii și cum arată porțiile la ei. De la mari la foarte mari. La orice. Există însă o certă preocupare pe ideea asta, și foarte multe restaurante au pe meniu numărul de calorii al fiecărei porții. Sînt foarte multe reclame la televizor cu mîncare bio, cu puține calorii, inclusiv pentru cîini, iar americanii par din ce în ce mai preocupați de ideea de sport, de gimnastică de întreținere.

Aproape totul în Los Angeles e legat de filme. Casa în care s-a născut cutare, scoala pe care a absolvit-o cutare, restaurantul la care lucrat cutare, cladiri în care s-au turnat tot felul de scene celebre, pușcăria la care au ajuns diverse celebrități după nopți condimentate cu alcool și cine mai știe cu ce. Cel mai important traseu al Bus-ului Turistic este cel roșu, care trece prin Hollywood și Beverly Hills. Mai jos, găsiți un filmuleț cu acest tur:

Mai există un tur, derivat din acesta, care te duce în inima Beverly Hills, așa numitul ”Hollywood celebrity`s houses tour”. Mie mi s-a părut o mică țeapă, contra vreo 30 și ceva de dolari, căci nu vă imaginați că respectivele celebrități stau în fața porții și vă salută, ba eventual vă și invită la o cafea înăuntru. În genral se văd niște garduri înalte și niște case ce se ghicesc pe după ele. Iată un mic exemplu mai jos:

De altfel, pe toate aceste tururi ești sfătuit să caști bine ochii, nu cumva să ratezi vreo celebritate aflată din întîmplare pe acolo. Se induce ideea că și aceste celebrități sînt oameni ca noi, care trebuie să mănînce, să bea un pahar, să se îmbrace, deci pot fi orcînd reperați. Există un loc unde se comercializează niște foarte celebre ”milk shake”, bombe calorice între noi fie vorba, și unde există chiar un GPS al starurilor, apeși pe numele respectivului și vezi pe unde se află. Totul e să crezi povestea. Nu știu dacă se află la toaletă ce se întîmplă cu GPS-ul.

Eu unul n-am văzut nici un star. Sau am văzut unul, dar foarte rapid. Eram pe Rodeo Drive și l-am zărit pe Pau Gasol. De fapt, prima dată i-am zărit mașina, un Mercedes-McLaren, apoi l-am recunoscut și pe el. Tot acolo presupun că am văzut și un actor, în magazinul Dior. Un actor ce seamănă cu Jack Nicolson, dar nu era sigur Jack Nicolson, habar n-am cum se numește, dar presupun că era bine cunoscut în zonă de vreme ce era înconjurat de tot personalul magazinului.

Rodeo Drive e un spectacol. E cea mai luxoasă stradă pe care am văzut-o eu, și am fost și-n Paris, și-n Milano, și-n Monaco etc. De-o parte și de alta sînt numai branduri de lux, iar magazinele sînt spectaculos amenajate. În zonă e și hotelul la care s-a filmat ”Prety Woman”, asta așa, ca să mai adaug un film celebru în text:

Am pomenit mai sus despre un accident pe care l-am văzut. Nu pe Rodeo Drive, ci pe Beverly Drive, o stradă paralelă. O dubiță a forțat, în intersecție, galbenul și a lovit un Mercedes de teren, ML, care îi venea din dreapta. Eram într-un restaurant, pe terasă și am văzut bine scena. Imediat după impact, toată lumea din jur a început să strige, panicată, ”call 911, call 911”. Ceea ce s-a și întîmplat, evident, cred că 6 sau 7 oameni au făcut-o instantaneu. Între timp șoferul ML-ului, un om mai în vîrstă puțin, undeva la 60 de ani, din ce am dedus eu, a dat să coboare din mașină, dar, pesemne încă amețit de impact s-a clătinat ușor și a părut că leșină. Moment în care groaza s-a instalat în rîndul privitorilor, iar un client din restaurant, aflat pe terasă ca și mine, a început să strige ”I`m a doctor, i`m a doctor” și s-a repezit spre pacient. Ei bine, ca s-o n-o mai lungesc, Poliția a venit în 4 minute, știu exact pentru că, din instinct jurnalistic scosesem telefonul să filmez, dar mi-a fost jenă ulterior s-o fac, iar după alte 3 minute au apărut două mașini de intervenție mari, cu paramedici, pompieri, tot tacîmul. Cam în jumătate de oră lucrurile erau gata, mașinile remorcate din intersecție, pacienții primiseră primul ajutor, căci nu era vorba de nimic grav totuși, totul a revenit la normal.

De neratat în Los Angeles sînt studiourile Universal. O zi trebuie petrecută acolo, în lumea filmului și a efectelor speciale. Aș putea să povestesc cum am trait ”pe viu” un cutremur, o inundație, precum și o luptă 3D între Godzila și un alt monstru, cu efectele de rigoare pe care le simți extrem de natural, cum am trecut pe strada nevestelor disperate (nevestele nu erau acasă de data asta”), am văzut un avion prăbușit în nu mai știu ce film, ceea ce mie, care urma să plec a doua zi, mi-a adus o stare de confort teribilă:

N-aș vrea să uit un lucru. În Los Angeles, în Santa Monica de fapt, am trăit cel mai frumos apus de soare din viața mea. La noi la mare, soarele răsare din apă, fenomen pe care l-am ”admirat” sau am încercat s-o fac. La Santa Monica, soarele apune în apă, iar fenomenul e un spectacol uluitor de culori. Cerul parcă ia foc, iar apa oceanului se transformă într-o oglindă ce contribuie la spectacol. E o logodnă magică între apă, soare și cer, iar linia orizontului pare mai apropiată și pare buza unei prăpăstii, linia unei granițe ce te invită s-o descoperi. Ceva mai jos, la final, găsiți cîteva imagini. Nu-s făcute de mine, căci talentul meu fotografic e aproximativ, iar așa ceva merita o mînă de profesionist, așa că le-am luat de pe net.

Drumul spre țară, via Londra, l-am făcut tot cu British. De la Los Angeles, am zburat spre Londra cu un urias Airbus A 380. A fost prima dată în viața mea cînd m-am uitat pe geam la decolare, pentru că ceea ce se vedea pe hublou era absolut fantastic. Iată:

A fost însă cel mai ”turbulent” zbor pe care l-am făcut în viața mea. Din 10 ore, nu cred că, adunate, au fost 60 de minute line, fără tremurat. Nu știu de ce, ca și la dus mă gîndeam că avionul fiind mare nu resimte la fel de rău turbulențele ca un aparat de mai mici dimensiuni.

Cam ăsta a fost reportajul/serial despre vacanța mea în America. Am primit pe facebook, pe pagina mea oficial, un mesaj prin care eram acuzat că mă dau mare, că lumea moare de foame și eu mă laud cu vacanța mea. Nu asta a fost intenția. Poate că unii s-au simțit deranjați, îmi pare rău, dar poate că alții au găsit interesante rîndurile mele, eventual sfaturile mele legate de călătorie. Spre deosebire de alte bloguri de turism, n-am nici o legătură cu agenții ori companii aeriene, ca să le fac reclamă. Am scris ce-am văzut și ce-am trăit. Doar o parte, ar fi fost mult mai multe de povestit. Mă gîndesc ca pe viitor să mai fac astfel de reportaje, pentru că, vorba unui alt mesaj, e andreiniculescu.com, nu fotbal.com. Există și altceva în viață decît fotbal.

Și, apropo: lăsați viața să vă surprindă!