Pe 16 mai e ziua lui Marius Niculae. A făcut 33 de ani, încă o dovadă că timpul trece mult mai repede de cît ne dorim și ne imaginam, la un moment dat. Îl cunosc pe Marius demult. Din perioada cînd era considerat unul dintre cei mai promițători atacanți din Europa. Asta era acum vreo 14 ani și-mi amintesc un meci colosal făcut de el cu Steaua, în Ghencea, într-o mocirlă înfiorătoare, mocirlă ce ne-a urmărit apoi la nivel de echipă națională.

Se spune că destinul îți pune pe masă cărțile, dar de ales ți le alegi singur. Nu știu cît de multă lume mai știe azi că Marius Niculae a fost nu la un pas, ci la un pas și jumătate să ajungă la AC Milan. Se întîmpla în iarna lui 2001, mai erau de completat ultimele formalități. Se pregătea de Sărbători și apoi de mutare la Milano. Există însă o vorbă, veche de cînd lumea și tare înțeleaptă: ”Vrei să rîdă Dumnezeu de tine? Fă-ți planuri!”. Cu toții cred că am verificat-o măcar o dată în viață. Cu toții o facem, cu toții ne facem planuri, mai apropiate ori mai depărtate, cu toții încercăm să ne imaginăm viitorul uitînd un singur lucru, poate cel mai important, nu întotdeauna destinul e sută la sută în mîinile tale. Destinul a hotărît altceva pentru el. Mai avea un meci, trebuia să fie ultimul la Sporting Lisabona, unde făcuse o jumătate de sezon de excepție, în atac alături de Mario Jardel, cu Loți Boloni antrenor.

Nu știm ce s-ar fi ales de cariera lui Marius dacă nu avea acel ghinion. Am descoperit întîmplător un interviu pe care l-am făcut cu el, acum vreo 6 ani, pe cînd juca la Inverness, în Scoția. Povestește chiar el ce s-a întîmplat atunci, cît de aproape a fost de Milan și cît de departe poate fi uneori acest aproape. Cît de mult contează 8 minute în viața unui om. Mai jos aveți un fragment din acel interviu:

La mulți ani!

Pentru cineva care traversează ceva probleme de ordin psihic, Inverness e locul ideal de refacere. Oraşul e mic, 50.000 de locuitori, iar liniştea e atît de prezentă încît te şi enervează. Practic, e un sanatoriu cu rang de oraş, care tresare doar în serile de sîmbătă, cînd are meci echipa locală sau, mai degrabă, cînd oamenii ies la pub-uri. Marius Niculae n-are astfel de probleme, pentru el Inverness e, din vara anului trecut, casă şi serviciu.

Rîul Ness, care străbate oraşul, curge în fiecare zi la fel, cu apă atît de curată şi de limpede încît ar putea fi îmbuteliată lejer de un întreprinzător fără mari scrupule. Poluarea lipseşte, praful e un cuvînt necunoscut, verdele e prezent peste tot, chiar şi acum, în plină iarnă, pînă şi vremea e previzibilă. Adică plouă în reprize lungi şi sîcîitoare, ceea ce face însă ca totul în jur să fie curat, de la maşini la trotuare, de la pantofii oamenilor la geamurile caselor.

E o monotonie specifică Scoţiei, o regiune cu peisaje care-ţi taie uneori respiraţia şi-ţi amintesc de “Highlander” ori “Braveheart”. De altfel, Inverness, care se citeşte cu accentul pus pe al doilea “e”, e şi capitala ţinutului Highland, ceea ce înseamnă că Duncan MacLeod ar trebui să fie prezent, măcar genetic, în locuitorii de aici.

– Cum e Marius să trăieşti această realitate zi de zi?
– Cînd ai locuit doar în oraşe mari, e destul de complicat la început. Îţi lipsesc agitaţia, aglomeraţia, claxoanele. Dar te obişnuieşti.

“Săgeată” are, în zilele cînd nu sînt meciuri, acelaşi program. Se trezeşte de dimineaţă, deschide Internetul şi citeşte presa din România. Manîncă ceva, bea o cafea, apoi iese pe balconul din dormitor, care dă în spate, spre pădure, şi hrăneşte iepurii. Nu-s pretenţioşi, mănîncă orice, mere, pere, morcovi, pîine, cozonac. O dată operaţiunea încheiată cu succes, se urcă în maşină, un Renault Clio dat de club şi merge la antrenament.

– Nu-i cam mică maşina?
– E comodă pentru străzile de aici. La Sporting aveam Mercedes, iar la Mainz, BMW. Aici am Clio cu două uşi, mi-au zis că n-am copil şi de-aia nu-mi dau cu 4 uşi.

O aşteaptă pe Cristina, logodnica şi viitoarea lui soţie, să coboare din casă.

– Merge mereu cu tine?
(Se amuză)
– Zilnic. O las în drum, la un părculeţ pe malul rîului, să dea mîncare la raţe. E foarte preocupată de treaba asta, pune deoparte pîine şi grăunţe, mere, chiar şi carne, nu cumva să rămînă raţele fără hrană.

– Şi vine cu tine la antrenament?
– Ce să caute? Se întoarce pe jos, numai bine, face şi mişcarea de dimineaţă, mai respiră un pic de are curat. Stau în apartamentul preşedintelui clubului. Într-o zonă rezidenţială, la 10 minute de mers pe jos de centrul oraşului, unde singura gălăgie e dată de o micuţă pasăre ce şi-a făcut cuib sub streaşină şi care ciripeşte cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună.

Casa are trei dormitoare, sufragerie mare, bucătărie americană, tot confortul dat de preţul uşor piperat, 300.000 de lire, aproape 450.000 de euro, cu care a fost cumpărat. Atenţie, sîntem totuşi la Inverness, nu în Pipera! În faţă e rîul, în spate e un deal, deasupra cerul, mai mereu acoperit.

Vi se pare simplu, ori plăcut? Pare viaţa perfectă, nu? Încercaţi cîteva luni şi s-ar putea să vă schimbaţi părerea. Nu întotdeauna viaţa unui fotbalist e aşa de comodă cum pare din afară.
– Marius, ştiu că pentru un fotbalist trecutul nu contează, important e doar prezentul. Hai totuşi să lămurim un zvon care a circulat pe la noi. Cum e cu AC Milan?
– (Priveşte în gol) Pot spune acum că am fost cu un picior la Milan. Un picior şi jumătate dacă vrei. Trebuia să mă transfer la ei în primăvara lui 2002. Se înţeleseseră deja în principiu cu Sporting, am înţeles de la cei din club că erau în jur de 10 milioane de euro plus Kutuzov. Kutuzov a şi ajuns la Sporting, deci ceva a fost. Mie am înţeles că voiau să-mi propună un contract pe 5 ani, de bani n-am apucat să discutăm, dar banii zău că nu erau importanţi cînd te caută Milan! Vorbisem inclusiv la telefon cu Rui Costa. Vărul lui era impresar şi ştia de afacere. Mai aveam de jucat un meci, cu Vitoria Setubal acasă, apoi urma să vin acasă de Sărbători, iar cînd mă întorceam, după Anul Nou, se făceau actele.

– De unde pînă unde Milan?
– Milan mă urmărea de cînd eram la Dinamo. Aveau ditamai dosarul cu mine. A venit inclusiv Cesare Maldini de cîteva ori la Bucureşti. Sporting a jucat cu ei în Cupa UEFA. Ne-au eliminat, dar destul de greu. Maldini a declarat atunci că a fost cel mai greu meci din ultimii ani pentru Milan. Eu am jucat destul de bine. Au întrebat de mine, m-au mai văzut şi la Sporting, şi la echipa naţională. Am prins nişte meciuri bune atunci, eram în formă. La ei plecase Bierhoff şi căutau un vîrf pe acelaşi specific. Aveam 21 de ani, cred că eram o bună investiţie.

– Şi?
– Şi, nimic. N-o să uit în viaţa mea. Era 21 decembrie. În minutul 82, m-a atacat unul din spate şi m-a făcut praf. Ruptură de ligamente încrucişate, plus menisc intern şi extern, plus ruptură de ligament colateral intern. Trei acidentări grave într-una singură, parcă eram la oferte. Doctorii mi-au zis, după ce m-am refăcut, că 10 la sută cel mult dintre fotbaliştii care păţesc aşa mai pot juca. Ce mai, praf m-a făcut şi nici măcar n-a vrut! Aia e, aşa a vrut Dumnezeu, să fiu la 8 minute de Milan. Ce a urmat ştie deja toată lumea. Poate din cauza asta am şi ales să plec de la Sporting, în 2005, am zis să schimb norocul. Ştii cînd m-am decis? După finala Cupei UEFA pe care am pierdut-o pe “Alvalade” cu TSKA Moscova. La 2-1 pentru ei am avut ocazia să fac 2-2. Egalam, eram acasă, puteam întoarce meciul. Rochembach mi-a centrat paralel cu poarta, eu eram aproape de bara a doua, dădeam gol fără emoţii, ce dracu’, intram cu ea în poartă! S-a trezit un alt coleg, Rogerio, să vină în alunecare, s-o dea el. S-a băgat în faţa mea şi a dat-o în bară. A urmat contraatacul şi s-a făcut 3-1 pentru ruşi. Atunci am zis gata, stop! Deşi eram în discuţii cu ei pentru prelungire.

– Şi nu-ţi pare rău?
– Nu-mi pare rău de nimic din ce am făcut în viaţă! Nici măcar că n-am ajuns la Milan. Asta a fost soarta mea. Unii spun că sînt un jucător ghinionist. Eu zic că nu. Mă gîndesc că alţii ar vrea să aibă ce am eu şi nu vor putea niciodată. Uite, n-am prins contract la Milan, dar am prins contract bun la Sporting. Am fost norocos, aşă că, mai bine nu-l supăr pe Dumnezeu.