Nu mă așteptam ca actualitatea să intre atît de brusc peste amintirile recent încheiatului Mondial. Ba chiar aș fi fost tentat să mai scriu ceva despre turneul final din Brazilia, însă cele petrecute la Juventus m-au făcut să-mi schimb ideea. De regulă veștile neașteptate sînt și cele care te șochează cel mai tare. Faptul că Antonio Conte a decis să plece de la Juventus e limpede o decizie neașteptată. Deci șocantă.

Căsătoria dintre Antonio Conte și ”Bătrîna Doamnă” traversa momente complicate încă din sezonul trecut. Ba chiar, spre final, atunci cînd Conte refuzase prelungirea contractului scadent în 2015, devenise una mai degrabă de conjunctură. Părțile erau împreună, dar separate. Parcă așteptau un prilej să purceadă la oficializarea despărțirii. Iar asta nu e în regulă. Campionatul Mondial nu a ajutat la o împăcare, chit că atenția presei și a suporterilor era îndreptată spre Brazilia. Iar despărțirea a venit imediat după terminarea turneului final.

Nu întîmplător, cred eu. Nu pare o decizie pe care Antonio Conte s-o fi luat la nervi, într-un moment de furie. Pare o decizie gîndită de mai multă vreme și calculată. Dacă ar fi demisionat joia sau vinerea trecută, căci situația la Juve era aceeași și atunci, impactul n-ar fi fost același. Lumea era ocupată cu masacrul de la Germania-Brazilia și cu finala ce urma să vină, știrea n-ar fi trecut neobservată, dar nici n-ar fi făcut vîlva de azi. Iar Antonio Conte și-a dorit această vîlvă, și-a dorit ca lumea să știe că pleacă pentru că e nefericit.

Mai bine un sfîrșit de groază decît o groază fără sfîrșit. E o vorbă veche, dar care se poate adapta la situația de la Juve. Conte și șefii clubului erau clar pe poziții divergente. După trei titluri consecutive, obținute cu destulă lejeritate, el ar fi vrut altceva. Asta s-a observat din obsesia pe care o făcuse pentru depășirea graniței celor 100 de puncte. Cînd cîștigi un titlu e frumos, cînd îl iei și pe al doilea e minunat, cînd vine și al treilea parcă începe să devină banal, iar meritele se ascund în spatele slăbiciunilor contracandidatelor. Conte a simțit asta și a vrut ca titlul al treilea să nu fie unul banal, ci să fie însoțit de o altă mare performanță. Nu i-a ieșit în Europa, s-a orientat spre cele 100 de puncte.

Conducerea are însă alte planuri. Sau cel puțin asta lăsa să se înțeleagă. Un soi de calmare a arsurilor financiare, după cîteva sezoane complicate din acest punct de vedere, căci a construi un stadion nu e chiar atît de simplu de suportat, vezi și cazul Arsenal. Mi se pare că Marotta și ceilalți ar fi dorit un sezon de tranziție, fără mari cheltuieli, cu Scudetto ca obiectiv prioritar. Din nou. Iar asta se ciocnea frontal cu ambițiile lui Conte. Nu știu dacă modelul Simeone și ceea ce a reușit argentinianul la Atletico i-au sporit neapărat aceste ambiții lui Conte, dar tind să cred că da. Însă Atletico, dincolo de Simeone, pe care am putea să-l comparăm cu Conte la felul în care trăiește fotbalul, pe bancă și în afara ei, Atletico deci a făcut și investiții pe care Juve nu prea le-a realizat. Juve n-a cumpărat cu Conte antrenor nici un fotbalist mai scump de 15 milioane, iar acesta a fost Matri, o deziluzie totuși. Juventus e încă pe minus, în 2013 avea 163 de milioane de euro datorii la bănci, probabil că acum cifra e ceva mai mică, dar tot cu minus iese. Am spus și mai sus, un stadion nu se amortizează așa ușor și e o investiție pe termen lung.

Conte nu s-a putut pune însă în situația lui Wenger. Poate și pentru că e mai tînăr, mai dornic de performanțe. L-ar fi vrut pe Alexis Sanchez, nu s-a putut. L-ar fi vrut pe Cuadrado, nu prea se poate, l-a primit în schimb pe Evra. A solicitat în mod clar ca Vidal să nu plece și se pare că el va ajunge în cele din urmă la Manchester United. Situația lui Pogba încă e neclară, cu un impresar, Mino Raiola, predispus la scandal. Iturbe și Morata, achizițiile ce i-au fost oferite în această vară (UPDATE: Iturbe a ajuns la Roma), sînt jucători buni, de mare viitor, însă prezentul e cel care-l roade pe Conte. Nu poți concura astfel cu Real Madrid, Barcelona, Bayern, Chelsea, PSG, City sau Dortmund, care, iată!, îl cumpără pe golgeterul din Serie A chiar din Torino. Iar Conte a spus-o destul de clar: ”nu poți intra cu 10 euro într-un restaurant unde masa costă cam 100 de euro”.

Un divorț e traumatic, indiferent de situație. Odată pronunțat însă trebuie uitat, căci viitorul e cel mai important. Pentru ”Bătrîna Doamnă” viitorul are o doză mai mare de incertitudine decît acum două săptămîni. Juve e ca un avion care și-a început manevrele de decolare, a început să ruleze pe pistă, motoarele începeau să tureze spre capacitatea maximă, dar brusc, exact cînd să decoleze, comandantul frînează, parchează aeronava, coboară și pleacă, lăsîndu-i pe toți cu ochii în soare. Găsirea unui alt comandant s-a dovedit o misiune în cele din urmă simplă. De văzut cum se va descurca el cu motoarele avionului pe care tocmai l-a preluat.

Massimiliano Allegri e cea mai bună dintre cele trei variante despre care se vorbea în orele de după demisia lui Conte. Spaletti și Mancini, cu stilul lor trist, gri, nu s-ar fi potrivit. Sincer, cred că Cesare Prandelli regretă acum că s-a grăbit să semneze cu Galatasaray. Mi se pare că era opțiunea cea mai corectă. Allegri vine în buzunar cu titlul cîștigat la Milan, dar și cu eșecul sezoanelor următoare, fix cele de domnie ale lui Conte. Plus problema Pirlo, care nu e chiar cea mai simplă, căci Allegri e cel care i-a dat, cum s-ar zice, papucii lui Pirlo, chit că problema a fost de ordin financiar. Dacă Allegri i-ar fi spus lui Galliani că are nevoie în continuare de Pirlo, eu nu cred că Milan l-ar fi lăsat să plece. Allegri are contract pe doi ani cu Juve, Pirlo de asemenea, va fi interesant de văzut cum va decurge colaborarea lor.

În condițiile plecării lui Conte, Serie A devine mai interesantă. Napoli cu Benitez, Roma cu Rudi Garcia, Inter cu Mazzari, Fiorentina cu Montella, chiar și Milanul cu Inzaghi încep să-și reconsidere pozițiile, poate chiar și strategiile în mercato. Opțiunile lor cresc, în aceeași măsură cu cît șansele lui Juve se mai diminuează.