Se spune că principalul atu al minţii omului ar fi extraordinara capacitate de a trece peste durere.  Sînt dimineţi în viaţă cînd ne trezim zîmbind, surîzînd cu ochii încă închişi, dispuşi să ne asumăm o nouă zi din universul existenţei  noastre. Sînt însă şi dimineţi cînd totul pare invers, cînd tristeţea se infiltrează în suflet şi-l inundă, transformîndu-l într-un ocean de angoase şi nelinişti. Depinde doar de noi să trecem cu bine peste ambele faze.

Pentru Robin Williams, noaptea de luni a fost una în care creierul său n-a putut găsi atuul care să-l ajute să treacă peste un moment de nefericire. Și să-l aducă în fața unei alte dimineți în care s-o ia de la început.

Încerc să înţeleg ideea care l-ar face pe un om să atenteze contra propriei existenţe. Dar nu prea reuşesc. La 63 de ani, Robin Williams era un om fără griji. Aparent. Fără vreo problemă de sănătate, care să-i inducă ideea unui abandon, suficient de aşezat din punct de vedere financiar, după o carieră lungă şi, pe alocuri, glorioasă, familist, cu mulţi prieteni în jur. Iată însă că nu-i chiar așa, iată că și oamenii care aparent n-au nici un fel de problemă găsesc una care s-i facă nefericiți și să le pună existența sub semnul întrebării.

Despre vedete se scriu mii de rînduri în fiecare zi. Sînt lăudaţi, invidiaţi, detestaţi. Sînt trataţi în general altfel decît ceea ce sînt. Şi ei, în fond, nu sînt altceva decît nişte oameni. Oameni cu ceva mai multă celebritate decît noi, ceilalţi, cu ceva mai mulţi bani decît noi, ceilalţi, cu un anumit talent, mai mare decît al celorlalţi. Dar tot nişte oameni, pînă la urmă. Care muncesc, care au o familie pe care o întreţin, care au bucurii pe care le sărbătoresc şi angoase peste care încearcă să treacă. Care au slăbiciuni pe care nu le pot depăși.

Tristeţea se simte la fel şi la cei bogaţi şi la cei săraci. Poţi să ai de toate sau poţi să n-ai nimic, atunci cînd eşti trist, creierul tău devine la fel de vulnerabil. Şi e capabil, iată, de gesturi ireversibile.

Se spune că un om puternic e acela care-şi acceptă momentele de tristeţe cu capul sus, cu ochii largi deschişi spre viitor. Un viitor care e mai mereu incert, cu o mulţime de variante posibile, dar care nu merită nicidecum refuzat.

În cariera lui, Robin Williams a avut tot felul de roluri. Unele sclipitoare, altele banale, altele doar normale. Nu s-a luptat cu nimeni de-a lungul vieții, pentru că n-a avut motive. Cu nimeni în afară de tristețea din el însuși. Pentru că nimeni n-ar fi crezut că un actor capabil să facă atîția oameni să rîdă poate fi un om pe care tristețea să-l poată învinge. Luni noapte, Robin Williams a gafat la singurul rol important din viața lui. Un rol în care trebuia să-și facă să rîdă propria tristețe. Să învingă într-un duel cu tristeţea, care l-a făcut să nu mai vadă bucuria de a trăi. N-a reușit, iar cortina s-a lăsat brusc. Motivele, deocamdată, nu se cunosc. Dar, sincer, nici nu mai contează.