Cred că știți cu toții foarte bine expresia ”mai rău de atît nu se poate”. Și cred că mulți dintre noi, după ce o rostim, conștientizăm într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, depinde de situație, că mai mereu se poate și mai rău. Cel puțin la noi, în tot ceea ce ne înconjoară. Am spus despre un anume președinte că mai rău decît el nu se poate. Și s-a putut. Am spus despre un anume premier că mai rău nu se poate. Și iar s-a putut. Despre un anume primar am spus același lucru. Și iar verificăm, din păcate, tristul adevăar că se poate. Iar exemplele pot continua pe orice palier al vieții publice.

În ultimii ani, Victor Pițurcă a fost vinovatul de serviciu. Niciodată nu i se găseau merite, întotdeauna i se dezveleau defectele. Cînd ducea România la turnee finale meritele erau ale echipei. Cînd a ajuns la baraj, a ajuns pentru că ne-a dus Olanda. Cînd a ratat barajul, evident el a fost de vină. Nu am fost și nu sînt un admirator al lui Victor Pițurcă. Am scris-o chiar aici, pe acest blog, înainte de Ungaria. Nu mi-am schimbat părerea, inclusiv cea legată de încrederea în flerul său de jucător de cazino, mai puțin în capacitățile sale de antrenor, dar care eu cred că ne putea duce la Euro.

Curentul anti-Pițurcă a fost alimentat în parte chiar de el prin felul urîcios și mofluz în care se exprima și manifesta, prin încruntarea pe care o instaurase la echipa naționale, prin atmosfera de unitate militară creată în jurul ei. Am fost la Euro 2008 și am remarcat, alături de mulți alți ziariști de prin toată lumea, faptul că România lui Pițurcă era cea mai antipatică selecționată din tot turneul. Și nu mă refer aici la joc, ci la comportamentul pe care el, staff-ul lui, dar și staff-ul FRF îl alimentau.

Dar nu Victor Pițurcă e subiectul acestor rînduri. A plecat, să fie sănătos. ”Du-te învîrtindu-te!”, apropo de un titlu dat în 1999 de Pro Sport, la prima plecare a lui Pițurcă de la cîrma echipei naționale. Deci nu el e subiectul, ci ideea din primul paragraf. Anume că mereu se poate mai rău. Cînd Pițurcă a anunțat că pleacă, s-a iscat o furtună de satisfacție, pe ideea că mai rău decît cu Pițurcă oricum n-are cum să fie. Azi, dacă nu toți cei care erau bucuroși atunci, măcar o parte au devenit sceptici.

Și asta pentru că în locul lui Pițurcă n-a venit un antrenor, așa cum era normal. A venit un soi de comisie tehnică. 3 antrenori, toți principali pe unde au fost, plus un antrenor al secolului trecut, ca un soi de supervizor, reuniți în demersul de a duce România la Euro. Mie unul îmi seamănă cu comisiile pe care le crează Parlamentul pentru cine știe ce temă și care, evident, nu rezolvă nimic. Sper să mă înșel, dar nu pricep de ce e nevoie de 4 antrenori pentru un același scop. 4 antrenori, fiecare cu ideile lui, cu stilul lui, cu concepțiile lui despre pregătirea fixică, despre apărare, despre pressing, despre atac, despre fazele fixe.

Pesemne că șef va fi Iordănescu. Și aici am dubiile mele legate de cît de mult mai este el înregimentat noilor tendințe din fotbal. Cît de mult pretinde el că urmărește tot ce mișcă în fotbalul de azi, cu tot respectul, una e să urmărești și alta e să aplici. Iar Iordănescu n-a mai aplicat de mult, căci singurele sale incursiuni în terenul de joc au fost, în ultimii ani, telefonice. Ca fostă glorie. Poate că mă înșel, sper să mă înșel și să ne vedem în Franța, în 2016, eventual să trăim încă o noapte precum cea trăită în 1998, într-un hotel Mercure din Albi, cînd s-a sărbătorit pînă spre dimineața o magistrală victorie cu Anglia. Doar cu selecționerul, căci ”Generația de Aur” era atunci în silenzio stampa.

Cît despre cei trei ”secunzi”? Sincer, nu înțeleg nimic. De ce era nevoie de trei? De ce nu-s patru, cîte unul pentru fiecare compartiment, ca la fotbal american? Eventual cinci, să aibă și rezervele antrenorul lor. Cu ce se va ocupa fiecare? Pe ce criterii au fost ei aleși, căci în afara lui Viorel Moldovan, a cărui avansare de la tineret e pe undeva logică, Isăilă și Badea erau fără angajament. Nu mai adaug aici amănuntul, neimportant poate pentru unii, că Isăilă și Badea au tot atîtea selecții la echipa naționale cîte am și eu. Adică zero. Atunci cînd ai de-a face cu fotbaliști ce joacă pe afară, cu caractere diferite, mulți dintre ei cu ifose și aere, trecutul chiar contează și te ajută să te impui. Viorel Moldovan e singurul care se scoate și aici, căci selecțiile și golurile sale marcate sub tricolor nu pot fi contestate.

Mă întorc la Pițurcă. Ajutoarele sale la echipa națională erau Boldici, Florin Marin, Neagoe sau Răchită. Aleși toți pe considerente dubioase, fără nici un fel de logică, doar pe ideea că erau prieteni cu ”jupînul”. Pe atunci se spunea că mai rău decît cu Pițurcă nu se poate. E posibil, ca-n atîtea alte rînduri, să ne dăm seama că se poate.

Și mă mai gîndesc la un lucru. Oare care ar fi fost reacția unora dacă Mircea Sandu îl dădea afară pe Pițurcă, după barajul cu Grecia, pe motiv de ratare a calificării, și punea la conducerea echipei naționale formula de azi? Nu cumva răgușeau unii de indignare?