Se spune că nimic nu te lovește mai tare decît destinul. Destinul e cel care-ți dictează cursul vieți, iar bucuriile și necazurile merg braț la braț în direcția croită pentru fiecare de undeva de sus. Dar se mai spune că nimic nu e mai important în lupta unui om, indiferent care, decît creierul lui. Nimeni nu poate alege ceea ce i se întîmplă în viață, dar toată lumea poate alege cum i se întîmplă. Atunci cînd creierul trimite mesaje de forță, de încredere, de luptă cu greutățile, cu bolile, misiunea organismului e mai ușoară, iar bolile pot fi înfrînte, greutățile pot fi depășite.

Prinși în euforia finalului de an, cu anchete, retrospective și amintiri, am trecut destul de ușor peste unul dintre momentele importante ale lui 2014. Retragerea din fotbal a lui Eric Abidal. De fapt, mai corect ar fi retragerea de pe terenurile de fotbal, pentru că din fotbal el nu s-a retras, va continua să lucreze la FC Barcelona, dar în zona birourilor. Va intra într-o altă zonă a carierei sale, aceea de a coordona copii și juniori, de a le împărtăși din experiența lui, de a le spune cum poate fi învins, cîteodată, chiar destinul.

Între Eric Abidal și FC Barcelona s-a creat o legătură ce a mers dincolo de relația contractuală. Eric Abidal a pierdut primele sale două finale la Barcelona. Finala Cupei Spaniei și finala Ligii Campionilor, din 2009. La ambele a fost suspendat. El le-a pierdut, dar echipa le-a cîștigat atunci pentru el. Destinul nu i-a fost alături, dar asta nu l-a făcut să-și piardă încrederea. A mers mai departe. Și a primit în schimb acea finală a Ligii din 2011, cînd, într-un gest ce a umplut cu lacrimi milioane de ochi din întreaga lume, Puyol l-a lăsat să primească, în calitate de căpitan al Barcelonei, trofeul, după victoria cu Manchester United.

La Barcelona însă, Eric Abidal a cîștigat apoi cele mai importante finale din viața sa. Cele jucate într-un spital, în lupta cu o teribilă boală. Cînd a crezut, dupa prima operație, că victoria e definitivă a venit a doua. A trecut și peste ea, a revenit pe terenul de fotbal, a mai jucat o perioadă, cu prestații notabile. Acum destinul pare să nu i se mai împotrivească.

Vestea că Eric Abidal a primit avizul medicilor pentru a se putea reîntoarce la antrenamentele primei echipe e cea mai bună lecție de viață pe care o poate da cineva. Indiferent de loviturile primite, Eric a mers înainte, și-a privit destinul în ochi și a zîmbit. Așa cum a făcut-o atunci cînd și-a anunțat colegii de la Barcelona că trebuie să facă un transplant de ficat. În timp ce mulți aveau un nod în gît, el zîmbea și le promitea că se va întoarce, așa cum o făcuse deja la prima operație, rugînd apoi să nu-i ocupe nimeni locul din vestiar.

Puțină lume știe că Abidal a jucat cîteva meciuri în tricoul catalanilor fiind pe deplin conștient ce urmează, pentru că fusese informat de medici că are nevoie de transplant, căci regenerarea ficatului său, dupa prima operație, nu reușise pe deplin. A făcut-o cu un randament magnific, fără să se dea deoparte de la efort, într-o perioadă grea pentru echipă, cînd se încerca recuperarea distanței față de liderul Real Madrid. Destui ar fi căzut pradă depresiei, și ar fi fost explicabil, nu-i așa?

De unde vine această forță? Posibil de la profesionalismul din interiorul său.  Dar un sportiv nu se naște profesionist, se face pe parcurs. Adevărații profesioniști știu să treacă peste toate greutățile, știu să se ridice atunci cînd pierd și s-o ia de la capăt. Ei sînt cei ce reușesc în carieră și în viață. Cred totuși că la Abidal e vorba de altceva. E acea pasiune pentru sportul ce i-a condiționat viața, o viață pe care n-a putut să și-o imagineze fără acest sport. Credeți că Abidal face toate astea pentru bani? Să fim serioși. Luați ultima lui declarație: ”Stiu sa fac acum diferența între ce contează și ce nu contează în viață. Mi-am vîndut mașinile pentru că nu aveam de ce să le mai țin. Cînd joci fotbal poti să iți cumperi orice, dar atunci cînd treci prin ce-am trecut eu iți dai seama că toate posesiile materiale nu contează absolut deloc”.

Eric Abidal e un exemplu de ceea ce înseamnă să lupți pentru ceea ce iubești mai mult.  Un exemplu că nimic nu poate sta în calea voinței, că suferințele, oricît de grele ar fi, pot fi învinse cu o motivație de neatins. Să nu disperi, să nu cedezi, să nu lași lacrimile să-ți invadeze sufletul și deznădejdea să pună stăpînire pe mintea ta. Trecutul nu mai contează, viitorul e întotdeauna incert, prezentul e cel mai important lucru din existența unui om. Să cîștigi bătălia vieții e cel mai frumos exemplu de autodepășire.

Se mai spune că în viață poți să fugi de orice, dar nu de realitate. Trebuie să alergi paralel cu ea și s-o privești ca pe un partener de drum. Altfel riști ca ea să te depășească.

P.S.

Mai demult, am scris pe acest blog că Barcelona a greșit neprelungindu-i contractul lui Eric Abidal, atunci, în vara lui 2013. Și nu neapărat pe considerente umanitare, ci chiar strict fotbalistice. Acum, Barcelona pare a căuta să-și repare acea greșeală, oferindu-i francezului posibilitatea să lucreze în cadrul clubului pentru care și-a riscat sănătatea, într-un oraș pe care-l iubește, între copii și tineri pe care va avea ce să-i învețe. Simpla lui prezență e o motivație perfectă. Chiar și pentru cei de la echipa mare. Fie și pentru că, la un moment dat, dacă ar fi să apară un ipotetic conflict de ego-uri între Messi și Neymar, Eric Abidal ar putea să le spună: ”Mă baieți, altele sînt luptele în viață, nu astea!”.

În lotul Barcelonei e plin de campioni, e plin de cîștigători de trofee. Nici unul însă n-a cîștigat bătălia pe care a cîștigat-o Abidal.