Ca orice om de pe planeta asta am și eu pasiunile mele. Pe cea mai mare cred că o cunoaște toată lumea. ”Dacă-ți place ce faci, nu vei munci nici o singură zi din viața ta”, spune o vorbă veche și celebră, atribuită lui Confucius, cu toate că eu am ceva dubii că în perioada în care a trăit marele filozof chinez era foarte clar delimitată noțiunea de muncă, în sensul său de azi. Dar, slavă Domnului, mergînd pe firul acestei idei, n-am muncit nici o zi în cei (deja) 20 de ani pe care i-am petrecut în presă. Această pasiune, devenită meserie, m-a ajutat în celelalte două: să călătoresc și să mănînc.

Dacă n-aș fi fost ziarist, mi-ar fi plăcut tare mult să lucrez într-o agenție de turism. Îmi pace mult să călătoresc, să descopăr locuri noi, oameni noi, culturi noi. Norocul a făcut ca datorită meseriei, slavă Domnului trebuie să spun din nou, să pot umbla prin diverse locuri, să pot vedea țari și orașe, plus competiții, pentru care alții plătesc bani grei. Mai nou mi-am dat seama că frica de avion pe care o am și de care probabil n-am cum să scap nu trebuie să-mi influențeze această pasiune, așa că de la un timp experimentez și alte continente. Am mai scris pe acest blog despre vacanța mea americană, în viitorul apropiat promit să adaug și alte experiențe, de pe un alt continent.  Cred că aș putea destul de bine să fiu consilier la o agenție de turism. Am umblat suficient de mult, cunosc locuri destule și aș putea face recomandări util. Poate în viitor.

Plăcerea de a călători mi-a deschis drum spre o altă pasiunea: mîncarea. Îmi place să mănînc, îmi place să experimentez gusturi noi. Am o singură problemă. Îmi place să mănînc doar ceea ce gătesc alții, căci din acest punct de vedere priceperea mea se apropie vertiginos de zero. Chiar și banala omletă pentru mine e o operă de artă, cît despre ochiurile românești nici n-am curaj să încerc, căci sincer nu știu cît de prompți pot fi pompierii într-o astfel de situație.

 Pentru că-mi place să mănînc ceea ce gătesc alții, îmi plac automat oamenii pasionați de lucrul ăsta. Unul dintre ei este Marius Tudosiei, a cărui emisiune, ”Sănătatea în bucate”, o urmăresc aproape obligatoriu în fiecare sîmbătă și duminică la prînz. O urmăresc cu un nod în gît și cu certă invidie, gîndindu-mă că mi-ar fi prins bine, inclusiv financiar, să pot stăpîni și eu această știință de a amesteca ingrediente și de a inventa feluri de mîncare. A mînca e cel mai simplu, a crea feluri de mîncare pe care alții să le savureze mi se pare mult mai complicat. A avea un hobby din asta mi se pare frumos, a-ți transforma hobby-ul într-un job mi se pare genial. Asta apropo de ce spunea Confucius, care între doi dumicați de orez pesemne că se gîndea și la ce frumoasă e viața atunci cînd faci ce-ți place. Nu-l cunoșteam pe Marius, deși lucrăm împreună în același trust. El cu bucătăria lui, eu cu fotbalul meu european, ce se desfășoară doar la ore cînd nu-i indicat să mănînci, nu ne-am intersectat niciodată. Îi urmăream doar emisiunile, la fel cum, poate, și el le urmărea pe ale mele și apreciam pasiunea pe care o punea de fiecare dată cînd crea un fel de mîncare. Aș fi apreciat și mîncarea, cu siguranță, dar nu știam unde.

Cînd am primit invitația de a merge la o ediție a emisiunii ”Sănătatea în bucate” mi s-a părut, la început, o glumă. I-am spus Andreei, producătorul emisiunii, că nu mă pricep absolut deloc la gătit. Ea mi-a spus, natural: ”Lasă că se pricepe Marius. găsiți voi doi acolo ceva de făcut și de vorbit”. Și așa am ajuns să fac cunoștință cu Marius Tudosiei și să gust din creațile sale. Motiv pentru care, fac aici o mărturisire, am rămas în bucătăria-studio ore bune după ce am terminat de înregistrat, pentru că Marius avea de preparat un fel de mîncare pe care tocmai îl inventase și avea nevoie de un cobai care să facă degustarea. Glumesc, evident. Degustarea a fost o formalitate, în sensul că era să mănînc tot ce produsese.

 Și pentru că trebuia să particip cît de cît activ la show, dincolo de vorbitul mult, lucru care-mi iese și cînd trebuie si cînd nu trebuie, am decis, după consultări ce au semănat cu tratativele pentru un transfer, să ”creez” o sangria. Știți despre ce e vorba, sangria, tradiționala băutură a spaniolilor, pe bază de vin roșu (cea de ”cava” e un derivat apărut mai tîrziu, oarecum pentru snobii care vor neapărat ceva pe bază de șampanie), multe fructe și ceva tărie, băutură pe care dacă n-ați gustat-o încă în Spania sau pe la noi o puteți prepara foarte simplu acasă. După rețeta pe care o voi prezenta în emisiune. La sangria preparată după rețeta mea puteți asorta ceea ce a pregătit Marius, pe bază de calamari, chorizo, roșii și alte ingrediente, pe care tot din emisiune le veți afla.

Cu ocazia asta aflați și de unde provine înclinația mea spre Spania și spre fotbalul spaniol. Poate și spre sangria și bucătăria spaniolă. În vara lui 1992, cînd mulți dintre cei care citesc rîndurile astea fie nu erau născuți, fie dacă erau născuți nu știau dacă Spania e un județ din România sau o marcă de gumă de mestecat, am lucrat la un restaurant în Spania. Undeva pe lîngă Alicante, la Mediterană. Cum am sjuns acolo? Simplu. Cu avionul, ca să fac o glumă. Asta n-a fost chiar așa ușor, căci pe vremea aia flota Tarom oferea pe ruta Madrid un bătrîn IL 18, cu elice, care făcea vreo 5 ore și ceva pînă acolo. 5 ore pe care eu le-am petrecut în compania unui domn din Sibiu, care a vobit non-stop despre rolul său în revoluția din 1989, rol pe care eu n-am reuși să-l înțeleg, căci avionul făcea atît de mult zgomot, noi stăteam fix lîngă motor, încît nu distingeam decît 3 cuvinte din 10. În schimb rîdeam și eu cînd rîdea el, așa că era cît de cît o conexiune.

Cum am ajuns deci în Spania? O să aflați în emisiune. Nu-i ceva spectaculos, dar pentru mine a fost o experiență care mai tîrziu m-a ajutat. Mai fusesem în străintate, în Elveția și Germania Federală înainte de 1989, în tradiționalul Istanbul în 1991, nu a fost neapărat un șoc. Ideea de a munci însă a fost, căci nu eram învățat cu chestia asta. Nu știu ce s-ar fi întîmplat dacă atunci alegeam să rămîn acolo. Poate acum aveam un restaurant spaniol în București. Sau poate acum aș fi trăit pe undeva pe lîngă Gică Craioveanu, cu care însă n-aș fi avut relația de azi, și aș fi dat și eu lecții unui moderator din București, așa cum mi se întîmplă mie de la unii care cred că doar faptul că trăiesc într-o altă țară îi transformă în profesori ai celor care au ales, ca mine, să rămînă acasă, să muncească aici și să spere că și România poate progresa odată și-odată.

Ca de obicei, e un text lung. Ca mai toate textele mele. Ideea era să povestesc cum m-am simțit la ”Sănătatea în bucate”. M-am simțit bine. Nici nu avea cum să fie altfel în compania unei gazde care și-a făcut o pasiune din a găti pentru alții, eu fiind cel pasionat să mănînc ce gătesc alții. Dacă o să mai fiu invitat, o să merg cu drag. Deși tot n-o să știu să gătesc. Dacă nu, voi rămîne același telespectator fidel. În fiecare sîmbătă și duminică.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI: