Că anii trec în viteză pe lîngă noi cred că e un lucru pe care-l știm și simțim cu toții. Parcă trec mai repede în ultima vreme, dar asta ține, cred, de felul în care s-a schimbat ritmul de viață al fiecăruia. Nu conștientizăm lucrul ăsta decît atunci cînd comparațiile cu alte persoane vin și ne bat la ușă. Ca de exemplu azi. E ziua lui Mircea Lucescu. Face 70 de ani. Dacă și Mircea Lucescu a ajuns la 70 de ani e limpede cît am îmbătrînit și noi, cei care am crescut cu el, cu rezultatele sale, cu duelurile sale, cu obsesiile sale, cu performațele sale. Căci, pînă la urmă, dincolo de toate celelalte, performanțele sînt cele care rămîn.

N-o să mă apuc acum să-i fac un elogiu lui Mircea Lucescu. Sînt alții care se vor grăbi astăzi să facă asta. Destui dintre cei care azi îi aduc elogii l-au ironizat cu patos de-a lungul anilor. O vor face de mîine încolo din nou, atunci cînd vor avea ocazia. Sîntem o nație tare ciudată. Uităm repede și n-avem respect față de nimeni.

Mircea Lucescu este, după părerea mea, cel mai bun antrenor al acestei țări. E părerea mea și cred că am dreptul la ea. E de mai bine de 50 de ani în fotbal, i-a închinat întreaga viață, ba chiar și sănătatea. A făcut-o cu pasiune încă din prima zi, încă de pe vremea cînd era fotbalist. Apoi, a dus mai departe această pasiune ca antrenor. Fără ea nu ar fi avut rezultate. Cel mai mare e respectul de care se bucură în rîndul antrenorilor de top, o lume în care se pătrunde greu, în care viza de intrare e dată de performanțe, o lume în care România n-a contat și nu contează decît prin el. Pe altcineva care să se așeze constant alături de Guardiola, Mourinho, Wenger, Sir Alex Ferguson la vremea lui, Ancelotti, ba chiar să-i mai și bată uneori, eu nu cunosc.

Îl cunosc destul de bine pe Mircea Lucescu. La un moment dat, ma întîi cînd era la Inter, apoi în perioada petrecută în Turcia, aveam dialoguri aproape zilnice. Înainte, pe cînd era la Dinamo, eram doar un admirator al fotbalului pe care încerca să-l construiască. Punea mereu fotbalul înainte de toate. Sînt convins că și azi face același lucru, sînt convins că n-are timp de aniversări, căci abia a jucat cu Fenerbahce și are de analizat meciul de la Istanbul. Rar mi-a fost dat să văd un om pentru care viața să însemne în primul rînd meseria, care să trăiască prin și pentru fotbal, care să-și amintească atîtea detalii din trecut, care să fie capabil să retrăiască practic în orice discuție un meci jucat, o victorie sau o înfrîngere. M-am întrebat, pe măsură ce anii treceau, mă întreb și acum de unde această energie. Pesemne că din pasiune.

Mulți îl contestă. Nici n-ar avea cum să fie altfel, nimeni n-are doar admiratori. Mulți îi caută doar defectele. Toți avem defecte, nu-i așa? Mulți vorbesc despre doar frustrările sale. Toți avem frustrări, nu-i așa? Mulți vorbesc doar despre erorile sale. Toți facem erori, nu-i așa? Mulți vorbesc doar despre obsesiile sale. Toți avem obsesii, nu-i așa? Mulți vorbesc despre lăudăroșenia sa. Toți sîntem lăudăroși, nu-i așa? Mircea Lucescu e om, ca și noi, are defectele sale. Dar și calitățile sale. Dar toți avem calități, nu-i așa?

Avem. Însă nu toți reușim să avem succes acolo unde ne dorim, să ne construim viața așa cum ne dorim. Ține de destinul fiecăruia. Se spune că destinul ne pune pe fiecare în fața unor uși, dar nu ne și arată pe care să le deschidem. Mircea Lucescu a făcut-o. A deschis ușa succesului și a mers pe acest drum. De aceea cred că merită aprecierile tuturor. Mereu, nu doar azi, cînd face 70 de ani.