Fiecare dintre noi cred că am trăit astfel de senzații. Cînd nimic din ceea ce se întîmpla în jurul nostru nu mai conta, cînd gîndurile, calculele, temerile puneau stăpînire pe noi și ne anesteziau reacțiile. Cînd oamenii din jurul nostru se manifestau zgomots, dar zgomotele nu ajungeau în creierul nostru, de parcă urechile ne-ar fi fost blocate de un paravan. Un paravan al gîndurilor.

Să privim din nou la imaginea despre care vorbește toată lumea. Cea în care jucătorii Barcelonei se bucură, în grup, de primirea trofeului. Cu o singură excepție. Pedro. Tocmai eroul meciului, tocmai cel care adusese trofeul cu golul său din minutul 115, într-un moment în care penalty-urile de departajare băteau cu putere la ușa a două echipe secate de puteri, tocmai el stătea deoparte. Și privea în gol. Cine știe, poate că-și privea viitorul. Limbajul trupului său arată un om care nu se poate bucura pe deplin pentru că este măcinat de gînduri.

Pedro se gîndea probabil la ce are de făcut. De fapt, e ceva mai simplu, la una dintre cele două posibilități. Să plece sau să nu plece de la Barcelona. Nu e o informație nouă, ea a circulat în toate aceste săptămîni de ”pretemporada”. Situația lui Pedro nu e, să recunoaștem, simplă. E fotbalist de echipă națională, ne aflăm în anul de dinaintea Europeanului, unde orice amănunt contează, dar îi e tare greu să adune la Barcelona minutele cu care să-i ofere lui Vicente del Bosque garanția că se poate baza pe el. Am mai spus-o, cînd vorbesc de minute mă refer la minute ÎN MECIURILE CARE CONTEAZĂ. Cum a fost, de exemplu, cel cu Sevilla de la Tbilisi. De ce n-a jucat de la început, doar el și Luis Enrique știu. Pesemne că antrenorul l-a simțit împovărat de gînduri și n-a vrut să-l încarce inutil, să-l forțeze. A decis să-l trimită în joc abia cînd nu mai avea de ales. Iar Pedro n-a trădat așteptările. Așa cum, de altfel, s-a comportat întotdeauna. De pe vremea cînd era Pedrito și prindea cîteva secunde în finala Champions League de la Roma, apoi decidea, tot în minutul 115, ce coincidență a destinului!, Supercupa de la Monte Carlo cu Șahtior, Pedro a fost întotdeauna util, a fost mereu prezent cînd a fost nevoie de el. Dar acum, cu tripleta magică din atacul Barcelonei, a devenit doar un complement, o soluție de avarie. E și ăsta un rol, dar nu oricine poate să-l interpreteze.

E limpede însă, privind din nou imaginea cu pricina, dar și cele ulterioare, că dubiile sînt bine cuibărite în mintea lui. Manchester United nu-i o destinație oarecare. Fie și neaflîndu-se în cel mai bun moment, United reprezintă unul dintre marile cluburi ale lumii, un tricou încărcat de legendă pe care oricine ar fi mîndru să-l îmbrace. Pe de altă parte, Barcelona e Barcelona. E orașul care l-a înfiat pe tînărul de 17 ani, e clubul care i-a oferit posibilitatea să evolueze, e echipa ce i-a dat șansa să cîștige tot ce se putea cîștiga în fotbal. În momentul ăsta, dacă se duce la Manchester United, devine cel mai galonat fotbalist din lotul acestui supergalonat club. E greu să pleci de la Barcelona, mai ales atunci cînd nu ești forțat s-o faci, și nu doar din punct de vedere fotbalistic spun asta, ci și al vieții de zi cu zi. Cînd ești născut sub soarele din Tenerife și te-ai maturizat sub cel al Catalunyei, e un pic complicat să-ți refaci viața sub norii și ploaia din Manchester. Nu neapărat pentru tine, cît pentru familia ta, pentru copiii care au plaja Mediteranei la două minute de casă, pentru soția a cărei viață a fost mereu aici.

Plus că Manchester United nu cred că-i oferă lui Pedro garanția unui protagonism mai mare decît la Barcelona. Am văzut echipa lui Van Gaal cu Tottenham și nu mi-a plăcut prea mult. Aceeași dezordine tactică din prima parte a sezonului trecut, aceeași confuzie în rîndul jucătorilor. Ceea ce i s-a întîmplat lui Di Maria, chiar și lui Mata o perioadă sau lui Ander Herrera, cred că reprezintă motive de gîndire pentru Pedro. La Barcelona e acasă, cu toate problemele ce-l macină, căci e clar că nu vorbim numai de bani în situația asta, la Manchester e o casă a misterelor, unde nu știi peste ce dai cînd deschizi ușa și apoi se închide în urma ta.

Cîte ceva acum despre Supercupă. Un meci vibrant, epic pe alocuri, dar un meci care, pe cît de apetisant este pentru spectatori, telespectatori ori comentatori, pe atît e de complicat pentru antrenori. Și asta din vina UEFA. N-am să înțeleg de ce a fost tras acest meci atît de devreme. Ideea de a extrage Supercupa Europei de la Monte Carlo merită apreciată ca atare, dar ce nu se poate păstra data tradițională, din final de august nu înțeleg. Pe 11 august, chit că unele campionate au început, e cam devreme pentru un meci totuși oficial, cu un trofeu pe masă. S-a văzut foarte limpede asta în prelungirile e marți seară, cînd oboseala pusese stăpînire pe reacțiile jucătorilor. Se pot trage destul de puține concluzii după un meci totuși de ”pretemporada”, singura deosebire fiind că nu s-au putut face 7-8 schimbări de fiecare parte.

Barcelona a funcționat 60 de minute, cît a avut energie și cît timp Messi a fost în regulă. După minutul 60, pe undeva și din cauza schimbărilor absolut neinspirate făcute de Luis Enrique, depășit clar pe această fațetă a jocului de Unai Emery, dar și pe fondul relaxării, Barcelona a fost egalată de un adversar redesenat de pe bancă. Scoaterea lui Iniesta să zicem că a venit ca o măsură de precauție, dar introducerea lui Bartra și schimbarea sistemului de joc într-un soi de 4-4-2 a adus o entropie tactică pe care o mai vedeam în prima parte a sezonului trecut. Pierzîndu-și resursele fizice, Messi s-a tras tot mai mult în centru, lăsîndu-l pe Suarez izolat în față și pe Dani Alves singur pe dreapta. Mutările lui Unai Emery s-au mulat perfect pe realitatea din teren. Mariano, proaspăt adus de la Bordeaux în dreapta, Coke în centrul apărării și Krychowiak în centrul liniei de mijloc, în zona unde acționa Messi. Apoi Konoplyanka în stînga, zona lui Dani Alves, și Immobile în locul lui Gameiro, dar tras spre dreapta, pentru a face superioritate în zona lui Mathieu.

FC Sevilla și-a reconfirmat statutul de forță a unui fotbal ce încă domină Europa. Echipa lui Emery va fi un adversar complicat în acest sezon pentru oricine, nu doar în Primera, ci și în Champions League. A fost la înălțimea Barcelonei în această Supercupă, deși lui Emery i-au lipsit ceva piese de bază. I-ar mai trebui, cred, un portar, căci acest Beto pe mine nu mă convinge că poate fi mai mult decît de nivel mediu, și, eventual, un marcator care să umple golul lăsat de plecarea lui Bacca. Konoplyanka a jucat 30 de minute foarte consistente și e o mare promisiune pentru viitor. Rămîne doar ca adaptarea sa, problemă importantă pentru fotbaliștii veniți din fostul spațiu sovietic, să se realizeze suficient de repede.

Cît despre Barcelona, dincolo de trofeu, există destule semne de întrebare. Pînă în iarnă, atunci cînd vor putea fi înscriși Arda Turan, Vidal și cine știe ce alt transfer, Barcelona trebuie să facă față unei perioade în care orice accidentare sau suspendare devine o problemă. Plecarea lui Xavi a lăsat un gol încă neacoperit (la Tbilisi, după ieșirea lui Iniesta echipa n-a mai construit la fel de periculos), iar posibila plecare a lui Pedro reduce și mai mult un lot și-așa micșorat. Sigur, trofeele se cîștigă în aprilie-mai, dar de pierdut se pot pierde în septembrie-octombrie-noiembrie. Barcelona lui Guardiola a pățit-o în 2011, Realul lui Mourinho în 2012, Atletico în sezonul trecut. Nu întotdeauna un handicap poate fi refăcut.

Cîtă vreme însă există Messi, iar el e fericit, totul e mai simplu.