Nu mă pricep la rugby absolut deloc. N-am fost niciodată la un meci de rugby pe stadion, deși mi-aș dori să prind o partidă de la un campionat mondial. Dar am văzut și eu, ca toată lumea, ce au făcut japonezii cu Africa de Sud. Și m-am tot întrebat de atunci dacă putem și noi așa ceva? Putem și noi să fim vreodată japonezi? Putem și noi vreodată să facem o surpriză uriașă? Să întoarcem un context negativ? Putem și noi vreodată să arătăm că avem caracter? Putem și noi vreodată să demonstrăm că știm și altceva în afară să ne plîngem că ne-au furat arbitrii, că era terenul prost, că mingiile erau ovale, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică? 

Azi, echipa națională de rugby ne reprezintă pe noi, ca nație. Nu e vorba de fotbaliști, dar poate că e mai bine, de fotbaliști ne-am cam săturat, plus că partea cu reprezentarea, în ultimii ani, n-a prea mai funcționat. Poate că băieții ăștia se mobilizează mai ușor, poate că suportă mai bine durerea și poate că stau mai drept din punct de vedere psihic decît fotbaliștii. Hai să vedem!

Azi ”naționala” de rugby reprezintă România și tot ce înseamnă tradiția acestui colț de lume. Tradiția de fi mereu aproape și în același timp mereu departe. Tradiția de a atinge gloria cu un deget și a o scăpa printre celelalte. Tradiția de a sărbători o finală de Cupa Davis pierdută ca și cum ar fi cîștigată. Tradiția de a uita de o finală a Cupei Campionilor cîștigată, ca și cum ar fi una pierdută. Tradiția de nu putea reface niciodată un handicap. De a nu face niciodată surprize imense. Așa cum au făcut japonezii, de exemplu. Pentru noi, nici n-ar fi chiar atît de mare surpriza. Pe francezi i-am mai bătut la rugby, dar așa de demult s-a petrecut minunea asta că destui au și uitat, iar cei mai mulți nici nu știu că s-a întîmplat. Pe vremea aia nu era minune, era sarcină de partid. Acum partidul acela nu mai e, dar au cam dispărut și minunile.

Paradoxal, ”naționala” de rugby reprezintă România cu un antrenor din Țara Galilor, un băiat din Tonga, altul din Africa de Sud, plus alții răspîndiți în colțuri ale Europei. Reprezintă totuși România, pentru că toți au respirat puțin din acest aer. Aerul îmbîcsit al unor orașe în care ai senzația de multe ori că te întorci în timp cu 40 de ani. Aerul poluat al unui București absolut jenant din multe puncte de vedere. Aerul bolnav și corupt al acestei țări pe care noi, cei care eram copii la momentul victoriei cu Franța, dar care îmbătrînim pe zi ce trece, începem să nu mai avem speranțe c-o vom vedea vreodată sănătoasă.

Dar poate că naționala de rugby reprezintă și altceva. Reprezintă spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba.

Poate că naționala de rugby îi va reprezenta pe ei astăzi. Și poate că va învinge. Sau poate că va ajunge ca, în ultimele secunde, să aibă șansa unei egalări și să-și joace destinul la mînă. Nimic nu e pierdut pînă ce nu e pierdut definitiv. Nici măcar în România.