E limpede că duelul dintre Iker Casillas și Jose Mourinho n-avea cum să nu marcheze partida de pe ”Do Dragao”. Chit că mai erau și alte elemente conexe, gen revenirea lui Mourinho la Porto, cele întîmplate între cei doi, pe vremea cînd ambii erau la Real Madrid, s-a constituit în elementul caracteristic al meciului și a oferit un punct de plecare diverselor abordări jurnalistice, fie că a fost vorba de avancronică, fie că va fi vorba de analiză.

Ceea ce s-a întîmplat între Mourinho și Casillas e deja de notorietate. Pe acest blog am scris încă din decembrie 2012 despre acest subiect și am încercat să-l analizez. Informațiile n-au fost foarte bine primite la vremea aceea, deși în Spania ele aveau suficientă greutate că să fie doar bazaconii, așa cum mi se transmitea atunci. Cam o lună mai tîrziu, ”Marca” avea să confirme că între antrenorul și căpitanul Realului de la acea vreme relațiile era aproape inexistente. Iar cîteva luni mai tîrziu, cartea ”Preparanse para perder”, a jurnalistului spaniol Diego Torres, avea să dea, chiar cu lux de amănunte, detalii despre conflictul dintre cei doi. Chit că în respectiva carte Mourinho e personajul negativ și Casillas e cel pozitiv, fapt ce i-a făcut pe mulți să considere că, de fapt, portarul era sursa ziaristului, cel care oferise toate acele amănunte deloc ușor de obținut.

Mourinho avea să plece la finalul acelui sezon de la Real Madrid cu destinația Chelsea. Casillas a mai rămas doi ani, timp în care a mai cîștigat un trofeu Champions League, apoi a fost și el invitat să-și facă bagajele. Destul de neelegant, așa cum au concluzionat toți urmăritorii fenomenului fotbalistic, dar un pic în concordanță cu vechiul proverb al roții care se întoarce în viață. Se spune că Florentino Perez i-ar fi purtat destulă ranchiună lui Iker, considerîndu-l răspunzător de plecarea lui Mourinho, un antrenor pe care Florentino l-a apreciat teribil.

Revenind pe ”Do Dragao”, cei doi, zice-se, s-au întîlnit și chiar s-au salutat. Ba chiar și-au dat, spune Casillas, întîlnire la returul de pe ”Stamford Bridge”. Lucru absolut firesc între doi oameni cu educație, un pic dezamăgitor pentru cei care, poate, și-ar fi dorit un soi de bălăcăreală publică. Sîntem totuși în Champions League. Dar e clar că totul a fost de fațadă. La fel cum nu iese fum fără foc, nici foc fără cenușă nu prea există. Iar vîlvătaia acelui conflict a fost destul de mare. Iker a vrut mult să se răzbune pe Mou, să-i arate că nu-i nici pe departe terminat, așa cum antrenorul portughez a încercat să sugereze la momentul conflictului dintre ei. Și i-a reușit. Porto a bătut pe Chelsea și a lărgit și mai tare sfera problemelor cu care se confruntă Mourinho. Casillas a avut cîteva intervenții salvatoare, una în fața lui Pedro, care a adus aminte de ”San Iker” din finala Mondialului din 2010, dar și un gol încasat din lovitură liberă, care a amintit de Iker din ultimul său sezon madrilen, cînd împărțea reproșuri tuturor.

Tot pe acest blog am scris, nu demult, despre faptul că Mourinho a intrat în al 3-lea an al său. De regulă unul cu probleme de-a lungul timpului. Probleme care sînt evidente și încep, surprinzător poate știindu-l pe Mou, de la faza defensivă. Apărarea lui Chelsea e o mare problemă în aceste zile. Chiar o glumă proastă de multe ori. Terry e umbra celui care era acum un an, ba chiar își cam caută de drum, Cahil și Zouma nu transmit mai deloc siguranță, iar Branislav Ivanovic pare intrat într-o spirală negativă inexplicabilă. Purtător al banderolei de căpitan la Porto, Ivanovic a fost pur și simplu terorizat de Brahimi, iar cifrele sale confirmă o seară de coșmar. Un singur tackling din 10 reușit, nici măcar o centrare dată (totuși e fundaș lateral), 10 greșeli neprovocate, echivalent cu 10 mingi pierdute. Cred că, revenind la Brahimi, deja cei de la Porto își fac anumite calcule de multe milioane cu el pentru vara viitoare.

Mourinho n-a fost nici el foarte coerent. I-a lăsat pe Hazard și Matic pe bancă, i-a lăsat pe Oscar, Falcao și Remy la Londra, ceea ce e greu totuși de înțeles, căci Diego Costa n-a avut nici măcar o variantă de rezervă pe bancă. Poate că lui Falcao i-ar fi prins bine o revenire pe stadionul care l-a lansat în fotbalul european. Chelsea are deja 5 înfrîngeri și încă n-am pătruns în octombrie, lucru care nu s-a mai întîmplat de foarte multă vreme.

Cît despre reîntîlnirea dintre Mou și Iker, programată pentru decembrie, poate fi un subiect destul de delicat. Roman Abramovici nu-i tipul de ”boss” răbdător din fotbalul englez, care să meargă la nesfîrșit pe mîna antrenorului. Mourinho știe bine asta din precedenta colaborare Pînă în decembrie mai sînt două luni și s-ar putea să fie foarte frig atunci.

Cîteva cuvinte despre Barcelona. Și despre Luis Suarez. Cîteva cuvinte dintr-un articol scris acum cîteva zile. ”În sezonul 2013-2014, cu Tata Martino pe bancă, Barcelona a mai trăit situații asemănătoare. Atunci, mai degrabă din proprie inițiativă ori din entuziasmul primului sezon, Neymar și-a asumat rolul de lider. Marele avantaj al lui Luis Enrique, pe care Tata Martino nu l-a avut, se numește Luis Suarez. Am scris de curînd pe acest blog de spre meritatul premiu obținut de Luis Suarez la gala UEFA de la Monte Carlo. Am spus atunci că Suarez e tipul de fotbalist care, în momente grele, ia echipa pe umerii săi și o scoate la mal. A făcut-o inclusiv cu Messi în teren”. 

Mai multe despre uruguayan nu cred că pot fi spuse. El a devenit acum principala speranță de supraviețuire a Barcelonei pînă în ianuarie. Victoria cu Leverkusen, vitală pentru rezolvarea pe moment a situației în Champions League, a venit, așa cum chiar Suarez și Luis Enrique au recunoscut, grație caracterului echipei, mai puțin datorită fotbalului. Un meci se rezolvă și-așa, urmează însă două luni extrem de grele, căci pe lista accidentaților s-a alăturat și Iniesta. A cărui revenire nimeni nu se aventurează s-o pronosticheze, căci cazuistica leziunilor sale indică mai mereu o perioadă de recuperare mai mare decît cea prevăzută inițial. Acum se vorbește de 4 săptămîni, dar certitudinea nu există. În următoarele două luni, Barcelona va sta pe umerii lui Suarez și în glezna lui Neymar. Pentru Suarez, nimic neobișnuit, de vreme ce a dus aproape singur în spate pe Liverpool pînă la ușa titlului în Premier League. Pentru restul jucătorilor e ceva mai dificil, chiar și pentru Neymar, la care s-a notat marți că e un pic stingher fără Messi lîngă el. Pentru Luis Enrique e un mini-coșmar, căci, de regulă, totul se sparge în capul antrenorului.

P.S.

Am intenționat să scriu ceva despre Roma. Am renunțat. Cînd mănînci bătaie de la BATE Borisov, chit că ai avut o bară pe final și ai fost foarte aproape să egalezi un 3-0 la pauză, nimic nu mai merită comentat. Căci e de-a dreptul jenant.

Am intenționat să scriu ceva și despre Arsenal. N-o mai fac. Căci ar fi de-a dreptul redundant să scriu despre prestațiile bizare spre penibile ale cluburilor din Anglia în cupele europene. Acum vreo doi ani și ceva m-am întrebat dacă nu cumva Arsenal ar trebui să ia în calcul o despărțire de Arsene Wenger. Mi-au sărit atunci în cap fanii tunarilor, care mi-au oferit bilanțul economico-financiar al alsacianului. Revin cu aceeași întrebare, căci mi se pare că Arsenal e o echipă de fotbal, nu o multinațională, iar Wenger e totuși antrenor, nu un CEO obsedat de profit. Am un mare respect și admirație pentru Wenger, pentru stilul lui fotbalistic, dar n-am cum să nu mă întreb dacă nu cumva ar fi cazul să încerce și-n altă parte, astfel încît și Arsenal să încerce cu altcineva.

”Arsene, who?”. Vă amintiți, e titlul dat de The Sun, atunci cînd Wenger a fost instalat. Prima lui conferință de presă a fost o teleconferință, căci era încă în Japonia. ”Arsene, what?” ar putea fi un titlu de azi. Mi-e teamă că dacă merge pe linia asta, peste doi ani, sau mai devreme, titlul să nu devină: ”Arsene, what the fuck!”.