Rîndurile ce urmează se vor un omagiu pentru una dintre cele mai frumoase figuri ce au populat fotbalul în ultimii 20 de ani. E vorba de Raul. Raul Gonzales Blanco. Sau RAUL GONZALES-GRANDE, cum am văzut undeva în presa spaniolă. Singurul prenume din fotbalul numelor. Mereu luptător împotriva destinului, mereu în căutarea autodepăşirii, Raul a vizat mai mereu imposibilul. Cîteodată imposibilul a devenit posibil în ceea ce-l privește.

Duminică 15 noiembrie va fi o bornă în calendarul vieții pe care Raul n-o va uita probabil niciodată. Alături de ziua în care a debutat. Pe 15 noiembrie 2015, Raul a jucat ultimul său meci în calitate de fotbalist profesionist. Departe de casă, tocmai la New York, departe de fotbalul adevărat, în NASL, al doilea eșalon nord-american, departe inclusiv de forma din tinerețe, dar cu aceeași seriozitate, știință a jocului și dorință de victorie. O victorie ce a venit în cele din urmă pentru New York Cosmos, ce va rămîne în istoria acestui sport drept ultima echipă la care a jucat Raul. Și la care a evoluat, așa ca o mică paranteză, Marcos Senna, fostul fotbalist al lui Villarreal, brazilianul naturalizat spaniol și devenit campion continental în 2008 cu trupa lui Luis Aragones.

Vine un moment în viaţă cînd trebuie să poți să spui stop. Cei care ştiu cînd să se oprească sînt cei a căror imagine va rămîne mereu albă, insesizabil estompată de griul momentelor neplăcute, inevitabile în partea de final a oricărei cariere, atunci cînd anii încep să cîntăreasca mai mult decît calităţile, iar dorinţa nu mai poate ţine locul putinţei. Raul a știut să spună stop, a știut să pună un stop în cariera sa. Nu acum, acum e finalul. Acel stop de care vorbesc s-a întîmplat atunci cînd a plecat de la Real Madrid. În acel moment, “RAUL Madrid” s-a desfiinţat. A rămas doar Real Madrid, cel mai mare club al secolului trecut, brandul numărul 1 din fotbalul mondial, dar emblema sa de pînă atunci a plecat. Sau i s-a sugerat să o facă, iar el a acceptat elegant, ca un cavaler ce-a fost în toată cariera sa, în care n-am aflat ce tip de fotomodel ar agrea în patul său, ce maşină şi-a mai luat, ce tatuaj sau freză şi-a mai făcut ori care este marca de chiloţi care i se potriveşte cel mai bine, la ce ceas se uită cînd se trezeşte ori ce gel de păr foloseşte. Raul a făcut bani, şi nu puţini, jucînd, marcînd goluri după goluri, rupîndu-şi picioarele la propriu pentru albul clubului de suflet, punîndu-şi numele şi, pînă la urmă, viaţa la dispoziţia unei entităţi ce înseamnă, în primul rînd, milioane de suporteri pe toată planeta. Iar în plan personal, pe care s-a sfiit mereu să-l afişeze, e un model agreat şi apreciat de toată lumea. O căsnicie fără pată, 5 copii şi nici o legendă deochiată.

Despre Raul se pot spune multe. Fiecare are propria caracterizare, fiecare are propria impresie. Unanimă este însă aprecierea pe care întreaga Spanie a simţit nevoia să o aducă acestui jucător care, într-o perioadă cînd “naţionala” iberică nu era cea mai bună din lume, a fost “El Siete de Espana”, şeptarul care stingea orgoliile şi strîngea speranţele în jurul numelui său.

Despre Raul se pot scrie multe. E de ajuns să priviţi cifrele sale ca sa aveţi imaginea unui fotbalist adevărat. Iar dacă va avea cineva curiozitatea să afle cîte dintre golurile lui Raul au fost decisive ar descoperi adevărata explicaţie a sintagmei “Raul Madrid”. Cu toate astea, Raul n-a fost niciodată Balonul de Aur, deşi a avut 6 nominalizări, n-a fost campion european şi nici mondial, deşi a jucat 102 meciuri pentru Spania. Cîteodată viaţa nu-ţi aduce chiar toate recompensele pe care le meriţi.

Am tot fost întrebat în legătură cu simpatiile mele fotbalistice. Am spus la un moment dat despre Pirlo. Despre Ronaldinho, pe care aproape că l-am idolatrizat. Despre Ronaldo cel brazilian, ”Ronaldo Întîiul”, pe care l-am văzut pe viu debutînd la Barcelona, în 1996, într-o Supercupă a Spaniei jucată cu Atletico, pe ”Montjuic”, și al cărui viitor strălucit l-am intuit și l-am pronosticat celor apropiați. Am spus Ronaldo cel brazilian pentru că nu mi se pare corect față de Cristiano Ronaldo, pe care l-am cunoscut de asemenea, pe cînd era mai mic și juca la Sporting cu Marius Niculae, să se vorbească despre ”Adevăratul Ronaldo” și o așa zisă copie. Cristiano n-are nici o vină că e mai tînăr decît Ronaldo brazilianul, iar a încerca să-i compari pe cei doi mi se pare un demers de prost gust, căci n-au nici o legătură unul cu altul. Mi-a mai plăcut și Beckham, pe care l-am considerat primul fotbalist universal și la care am admirat mereu știința de a se comporta în societate. Îmi place enorm Messi, la fel cum mi-a plăcut Maradona și zău dacă am vreun chef să fac o comparație între două genii. Iar lista rămîne deschisă.

Și, da, mi-a plăcut foarte mult Raul. Despre toți cei de mai sus am scris pe acest blog și nu o dată. Despre unii cu siguranță că o voi mai face, despre alții poate că nu. Despre Raul n-am prea scris. Și mi se pare nedrept să nu se regăsească printre tag-urile mele. Iată că o fac acum, poate prea tîrziu, poate la fel de tîrziu ca și festivitățile pe care i le-a dedicat Realul acum doi ani, dar mai bine mai tîrziu decît niciodată.

Raul a fost căpitanul Realului. A fost șeptarul de legendă al Madridului. A fost la un moment dat regele Spaniei. A fost sufletul unei țări, iar oamenii, indiferent de culorile pe care le simpatizează, și-au deschis inima și l-au primit acolo, pentru totdeauna.

Hasta siempre, comandante!

P.S.
Pentru final, vă recomand să pierdeți cîteva minute și să vizionați golurile de mai jos. Și să-l redescoperiți pe Raul. Așa cum a fost și, poate, așa cum nu va mai exista vreodată un altul.