Nu sînt un mare fan al lui Zlatan Ibrahimovic. Am recunoscut asta de multe ori. Nu i-am pus niciodată la îndoiala calitățile, valoarea, dar am avut semnele mele întrebare în legătură cu caracterul său. Nu mi se părea un om de echipă, am avut tot timpul senzația că ego-ul său mult prea pronunțat se ciocnește cu ideea unui grup. M-am întrebat și am întrebat pe toată lumea, fie aici, pe acest blog, fie în emisiuni, asupra unui meci mare făcut de suedez. M-am tot gîndit, am încercat să-l descopăr, dar n-am reușit. Iar faptul că trofeul Champions League i-a rezistat atîția ani, timp în care a cîștigat mai mereu titluri de campion în țările pe unde a fost, a fost un argument în plus pentru mine, căci această competiție, Champions League, e una pe care o cîștigă echipele, nu individualitățile. 

L-am revăzut marți seară pe Ibrahimovic în Danemarca-Suedia. Și trebuie să admit că mi-am schimbat un pic părerea. Mi-a plăcut tare mult felul în care s-a manifestat Zlatan atunci cînd a venit fluierul final la Copenhaga. S-a pus în genunchi, a ridicat brațele spre cer, mulțumind pentru această posibilitate, de a juca încă un turneu final înainte de ieșirea din scenă. Apoi, imediat, toți ceilalți fotbaliști suedezi s-au strîns în jurul liderului lor pentru a-i mulțumi. Căci, practic, Ibrahimovic a dus Suedia la Campionatul European din Franța.

Avea totuși o datorie față de Suedia și față de fotbalul acestei țări. Pe care l-a abandonat în 2001, pentru a-și face un nume și un renume în fotbalul european. Așa cum am spus, a cîștigat campionate peste tot pe unde a fost, a cîștigat cupe, n-a cîștigat încă Liga Campionilor, dar poate că ăsta e sezonul pentru toate, în schimb parcă n-a întors atît de multe către casă. Către Suedia, către locurile ce l-au propulsat totuși în lumea starurilor. A făcut-o acum, cu ocazia acestei duble manșe. Felul în care a jucat Zlatan în ambele meciuri mi-a adus în minte un tip ușor panicat, că anii au trecut, că va trece și acest sezon și se va duce ultima oportunitate de a mai prinde un turneu final. A mai fost la turnee finale, inclusiv de Mondial, inclusiv la ultimul European, nu se pune deci problema că n-ar fi bifat aceste borne în cariera lui, dar atunci cînd știi, mai bine zis atunci cînd conștientizezi, că mai e un pic și cariera ta ajunge la final parcă ai vrea ca ieșirea din scenă să fie una majestuoasă, eventual memorabilă.

E limpede că Suedia de azi înseamnă Ibrahimovic și încă 10 băieți. E o echipă ușor eclipsată de carisma, personalitatea și stilul căpitanului. O echipă în general pusă în slujba lui Zlatan, dar care a descoperit în această dublă manșă că poate fi mai puternică dacă și căpitanul se pune mai mult în slujba ei. Ceea ce Zlatan a făcut-o. Nu doar golurile marcate, cel din lovitură liberă absolut senzațional, ci felul în care a jucat Ibra în ambele meciuri meritau această recompensă. Am văzut un Ibrahimovic ce n-a mai căutat momentele de finețe, acele ”floricele” pe care le tot vedem la el, ci unul dedicat echipei, nu un pianist, ci un om care-și cară singur pianul pentru a putea cînta la el o partitură de excepție. Mi se pare cel mai complet meci făcut de Zlatan în ultimii ani, căci eu unul nu mi-l amintesc nici măcar în perioada Ajax să facă atît de multe tackling-uri de deposedare, să alerge atît de mult la presing, să fie atît de generos în pase către colegi și să respingă atîtea mingi din careul propriu. Goluri date de el am mai văzut, multe chiar mai frumoase decît cele două de marți, dar o atitudine precum cea de la Copenhaga, mai rar.

Și poate că va fi anul lui Zlatan. Poate că după această calificare vor urma prestații memorabile în Champions League, iar trofeul care-i lipsește se va regăsi în cele din urmă în CV-ul său. Spre deosebire de Suedia, la PSG are colegi pe măsură, dacă va lua cu el acest spirit de la Copenhaga, atunci campioana Franței, cu ACEST Ibrahimovic, mi se pare o favorită certă. E frumos să fii subiect pe rețelele de socializare, dar cred că mult mai frumos e să ridici acel trofeu cu urechi deasupra capului, mai ales că finala se joacă la Milano, un oraș ce-i sună bine.

Altfel, despre acest European ce va să vină, numai de bine. Mai ales că mergem și noi acolo. Noi, ungurii, albanezii, nord-irlandezii, islandezii. Națiuni ce-și cam petreceau verile cu turnee finale în fața televizoarelor, sprijinind alte țări, funcție de criteriile fiecăruia. Așa cum cred că avem Liga Campionilor în faza grupelor și Champions League din ”optimi” încolo, cred că tot așa vom avea un Campionat European în faza grupelor plus ”optimi”, și un Euro de la ”sferturi” încolo.