Cît de multe lucruri se pot schimba într-un an de zile! În noiembrie 2014, Real Madrid survola fotbalul mondial cu o superioritatea ce-i făcea pe mulți să creadă că asistăm la apariția celei mai bune trupe din istoria acestui club. O acumulare de nume, valori, caractere și prețuri, plus un concept tactic propus de Carlo Ancelotti, ce inducea ideea, a spus-o Ilie Dumitrescu de multe ori la Fotbal European, că asistăm la o nouă tendință: aceea a unei echipe ce-și intimidează adversarii prin ”11”-le trimis în teren, unul în care, pentru prima dată în fotbalul modern, rolul mijlocașului defensiv, al numărului 5, era deținut, în coproprietate, de doi fotbaliști ce în mod normal ar fi avut numărul 10, sau măcar numărul 8, Kroos și Modric. Anul trecut pe vremea asta, Real Madrid bătea Barcelona în ”Clasico” și nimic nu părea că-i poate sta în cale. 

În acest timp, conform principiului vaselor comunicante ce guvernează de ani buni relația dintre cei doi granzi ai Spaniei, la Barcelona mai nimic nu funcționa. Pe ”Bernabeu” echipa pierduse lamentabil, Luis Suarez abia proba sistemul, ca pe-o pereche de pantofi ce încă te strîng, noi fiind, Messi și Neymar se căutau pe teren cu o asiduitate ce-i scotea pe ceilalți din ritm, iar Luis Enrique asista de pe margine la ruptura ce urma, cîteva săptămîni mai tîrziu, să devină evidentă între el și capii vestiarului.

Ce s-a putut întîmpla după acel episod ”Anoeta”, de care am scris și vorbit atît, rămîne unul dintre misterele încă nedescifrate ale omenirii. Și ce s-a putut întîmpla în cealaltă parte, cum de principiul vaselor comunicante a acționat din nou, dinamitînd celălalt vestiar de data asta, va rămîne un alt mister. Dacă ar fi fost secretizate, tot am fi avut speranțe să aflăm cîte ceva peste 50 de ani. Dar n-au fost. Rămîne un fenomen pe care, poate, îl va explica Messi atunci cînd se va hotărî să-și scrie memoriile. Deocamdată mai are de pus pagini. Pentru ce s-a întîmplat la Real, încă nu există încă explicații logice, chit că mulți se grăbesc acum să tragă concluzii și să implice numele antrenorilor.

A fost o introducere cam lungă pentru un ”Clasico” destul de scurt, cel de sîmbătă seară, ce n-a avut istoric. Dar nu degeaba am făcut-o, ci pentru a demonstra încă o dată ce importantă e starea de spirit într-un vestiar și ce multe se leagă de ea. Puține se pot comenta despre victoria Barcelonei, care a dat o lecție de fotbal, încă una, pe un stadion ce tinde să-i devină, dintr-un teritoriu altădată ostil, un aliat important în scrierea istoriei. 10 ani au trecut de la alt moment istoric, acel 0-3 cu Ronaldinho ovaționat de fanii Realului, perioadă în care catalanii au bătut de multe ori la Madrid, dar parcă niciodată atît de clar ca acum. Nici măcar acel 2-6 din 2008-2009 nu poate fi comparat, dintr-un motiv simplu: la acel ”Clasico”, cu Juande Ramos antrenor, Madridul a aliniat o formulă departe de ce propunea atunci Guardiola, cu Henry, Eto`și Messi în față, Xavi, Iniesta și Toure Yaya în mijloc și așa mai departe. Acum, cu Rafa Benitez, Real a jucat cu cel mai bun ”11” posibil, în fața unui adversar care nu l-a avut pe Messi, care a început cu Sergi Roberto titular și l-a mai pierdut pe parcurs și pe Mascherano.

Din punctul meu de vedere, a fost o abordare extrem de ciudată a lui Rafa Benitez. Mulți se grăbesc să-l transforme pe el în principalul vinovat al acestui eșec. Poate că și e. Dar vina pe care eu i-o găsesc e că a renunțat ușor la principiile sale, pentru a face pe plac unui președinte ce are în minte doar conceptul de rentabilizare a investițiilor făcute în fotbaliști. Care investiții sînt mari, deci care rentabilizare se poate face doar cu ei jucînd. În avancronica partidei scriam pe acest blog că dacă ar fi fost oriunde în altă parte antrenor și ar fi avut aceeași jucători la dispoziție, Rafa Benitez începea cu Casemiro din primul minut. El a făcut o formulă de start pentru lojă, inclusiv cu un mic exces de zel în dreptul lui Benzema, căci nu cred că i-ar fi reproșat cineva, date fiind circumstanțele, dacă l-ar fi păstrat pe francez pe bancă.

Știind că Messi nu joacă, Rafa a încercat o tactică simplă. Care a mers de minune la Paris, cu PSG. Presiune cît mai sus posibil și cît mai agresiv posibil, o ocupare echilibrată a spațiilor, multă disciplină, dar și mult spirit de sacrificiu. Plus o posesie care să ducă, pe cît posibil, la terminarea acțiunilor. La Paris a funcționat, dar cu alți jucători, mai jos ca valoarea, dar mai dispuși la efort. Cu cei pe care i-a trimis în teren Rafa, n-a funcționat. Și asta pentru că Luis Enrique a gîndit un procedeu de răspuns la fel de simplu, avînd însă și avantajul că rezultatul de egalitate era favorabil catalanilor: posesie + posesie + posesie. Calmă, lentă de multe ori, dar posesie, inclusiv cu portarul. Priviți faza primului gol al partidei. Barcelona are mingea mai bine de un minut, 40 de pase, dar rețineți vă rog cîte dintre ele sînt date înapoi! Nici un pic de anxietate, totul era luat de la capăt, iar și iar, cu un calm aproape memorabil, ca un tigru care se mișcă în jurul victimei știind că tot o va prinde o dată nepregătită și va mușca.

Pasa între linii părea să fie cuvîntul de ordine în jocul Barcelonei. Aici intervine numele lui Casemiro. Am citit tot felul de opinii ce spun că dacă brazilianul era pe teren multe se schimbau. Nu sînt foarte convins. Eu cred că altcineva a lipsit Realului sîmbătă, iar numele lui n-a apărut pe nicăieri: Xabi Alonso. El era omul care avea grijă ca aceste spații între linii să nu existe, poziționîndu-se el sau dirijîndu-și colegii într-acolo. Și care lega zonele atunci cînd se pornea la construcție. Ceea ce făcea, de exemplu, Sergio Busquets dincolo, a cărui prestație a fost senzațională. Din nou vă invit să vă reamintiți de cîte ori l-ați văzut în acest meci pe Busquets arătîndu-se la pasă atunci cînd mingea ajungea, de exemplu, la Claudio Bravo. Un alt nume al catalanilor ce merită scris cu majuscule la această confruntare. Alături de cele ale lui Neymar și Suarez, e limpede. Sau de cel al lui Sergi Roberto, cu care nu știu zău cum se va descurca Luis Enrique atunci cînd va fi fi apt de joc și Arda Turan. Dar există un nume pentru care ar trebui inventate mega-majusculele: Andres Iniesta. A fost, de departe, cel mai bun de pe teren, de mult nu l-am mai văzut pe jucînd atît de bine.

Ce se va întîmpla cu Rafa Benitez, nu știu. Logica îmi spune că va fi demis. Problema lui Florentino Perez, care nu l-a vrut în mod special pe Rafa, dar din nou a ascultat de Jose Angel Sanchez, eminența cenușie de pe ”Bernabeu”, e că nu-i place să-și recunoască greșelile și nici să cedeze în fața presiunilor. Vă amintiți probabil episodul Mourinho, cînd jucătorii se întorseseră împotriva portughezului. Asta mi se pare că se întâmplă și acum. Ca și atunci însă, Florentino nu vrea să dea senzația că jucătorii sînt cei care conduc, ci că el e stăpân pe situație. O altă problemă vine și din lipsa unui înlocuitor, căci e greu de pus alt antrenor în această perioadă. Ancelotti e exclus din aceleași motive de mai sus, iar Zidane ar veni totuși din Liga a treia, de unde n-a reușit să urce cu Real Madrid Castilla în sezonul trecut. Și ar mai fi și acele miracole cu care am început acest text, la care poate se gândește Florentino. Dacă anul trecut pe vremea asta Luis Enrique era aproape demis, iar apoi a reușit să recîștige vestiarul cu urmările de rigoare, de ce n-ar reuși și Rafa același lucru. Cum fluierăturile de pe ”Bernabeu” s-au îndreptat însă în mod special asupra persoanei sale, Florentino trebuie să-și calculeze bine mutările, căci dacă face una greșită asta ar însemna finalul aventurii sale prezidențiale.

P.S. Apropo de solidaritatea jucătorilor de la Real și de importanța lui Xabi Alonso. Iată o imagine de dinaintea golului doi. Mingea e la Modric, dar priviți ce variante de pasă are croatul. Mai bine zis ce variante n-are. În cele din urmă a pierdut mingea și s-a născut golul lui Neymar. Tot în această imagine se vede foarte bine și 4-4-2-ul propus de Luis Enrique în multe situații ale meciului, cu care a cîștigat centrul terenului.