Demiterea lui Mourinho sau, ca să respectăm totuși linia emisă de club, despărțirea de comun acord între Chelsea și tehnicianul portughez mai degrabă n-a surprins decît a surprins. Era o decizie totuși așteptată, căci legile fotbalului astea sînt, atunci cînd o echipă merge prost, antrenorul e cel care plătește factura. E mult mai simplu să-l dai afară pe antrenor, fie el și Jose Mourinho, decît să schimbi jumătate din vestiar. 

La mijlocul lui august, scriam pe acest blog despre intrarea lui Mourinho în anul 3 al înțelegerii cu Chelsea din acest al doilea mandat al său pe ”Stamford Bridge”. Era abia debutul de sezon, nici nu se terminase încă perioada demercato, dar primele semnale ale unor probleme în cadrul lotului deja apăruseră. Observam atunci coincidențele legate de acest al treilea sezon al portughezului, care mereu a fost legat de eșec. Mereu atunci cînd l-a și prins, căci episoadele FC Porto și Inter, de unde a plecat fără scandal, nu s-au consumat decît pe o perioadă de doi ani.

Am încercat și atunci să-mi explic din ce cauză se deteriorează atît de tare relațiile dintre Mourinho și jucătorii săi după doi ani de colaborare. Mi-am imaginat că echipa londoneză ar semăna cu un burete. Cu un burete din care o gospodină stoarce şi cea din urmă picătură de soluţie pentru a curăţa ultimele vase ce au rămas nespălate. (Ştiu că aţi prefera o altă imagine a buretelui, eventual stors de spumă de un fotomodel aflat sub duş, dar mai bine să rămînem concentraţi). Gospodina a fost Mourinho, a cărui artă de a lua totul de la jucătorii pe care-i pregăteşte e legendară. Dar, la fel de legendară e şi starea în care-şi lasă echipele pe care le părăseşte. Stoarse, ca buretele de mai sus, de puteri, nu atît fizice, cît psihice.

Stoarsă de puteri a părut Chelsea în aceste ultime luni. Cu jucători incapabili să se concentreze, să se mobilizeze, eventual și să se antreneze așa cum dorea Mou. Relațiile sale cu vestiarul s-au erodat încet încet, dar problemele n-au apărut la începutul acestui sezon, ci chiar la începutul acestui an, cînd Chelsea a luat 5 goluri de la Tottenham,pe ”White Hart Lane”, apoi a pierdut acasă cu o echipă de liga a treia, Bradford City, primind 4 goluri și ieșind din Cupa Angliei. Atunci au apărut primele acuzații dinspre Mourinho către jucătorii săi, primele semne că problemele există. Campionatul a fost în cele din urmă cîștigat din inerția avansului căpătat în prima parte a sezonului, dar eroziunea a crescut pînă la apariția breșelor. A contribuit din plin aici și cearta cu medicul Eva Carneiro, episod văzut de vestiar ca o atitudine ușor dictatorială a unui antrenor care nu contenea să-și pună la zid jucătorii la eșecuri, dar să-și aroge meritele la victorii.

Nimic nu e întîmplător pe lumea asta și cred că nici prestațiile celor mai buni fotbaliști ai echipei nu-s întîmplătoare. Exact cei mai buni oameni ai lui Chelsea în sezonul trecut, care au dus greul campaniei victorioase din Premier League, au avut în ultimele luni evoluții extrem de slabe. Mă refer aici la Hazard, la Fabregas și la Diego Costa, deși aș putea să mai adaug două nume pe listă, Terry și Ivanovic. Eden Hazard, se presupune omul numărul unu al ”albaștrilor”, nu are nici un gol marcat în acest sezon, ceea ce este greu de crezut, dar și de explicat. Săptămînile trecute a devenit viral un mesaj de pe o rețea de socializare, în care se spunea că la momentul ultimului gol marcat de belgian în tricoul lui Chelsea, Klopp antrena pe Borussia Dortmund, Ancelotti pe Real Madrid, Xavi era căpitanul Barcelonei, iar Caitlyn Marie Jenner încă nu devenise femeie și se numea Brucce Jenner. Diego Costa, omul de gol al sezonului trecut, are în acest campionat doar 4 goluri și un număr semnificativ mai mare de momente infantile pe terenurile de joc. Cît despre Fabregas, catalanul pare să fi uitat complet cum să dea pase decisive. De altfel, despre el se spune că ar fi fost liderul revoltei din vestiar, iar lumea și-a adus aminte că Pep Guardiola îl pusese pe lista de transferuri la Barcelona, în primăvara lui 2012, bănuindu-l că oferă presei informații din vestiar. Nici relația lui Mou cu John Terry, excelentă în primul mandat și-n primii doi ani din actualul, n-a mai fost aceeași, declarațiile publice ale portughezului cum că are mare nevoie de un fundaș central nepicîndu-i prea bine ”căpitanului”.

A trecut parcă o eternitate de la acel moment lacrimogen petrecut în parcarea subterană de la ”Santiago Bernabeu”, imediat după finala Champions League din 2010, cînd Mourinho și Materazzi plîngeau unul în brațele celuilalt, ca-ntr-un film coreean de mare impact. Lacrimile lui Materazzi erau sincere, dar prin ele parcă s-au scurs toate metodele prin care Mou izbutise să cucerească un vestiar. Ultimele sale două aventuri, la Real Madrid și la Chelsea, s-au terminat cu portughezul aflat în război cu liderii echipei pe care o antrena. Ceva s-a întîmplat cu Mourinho în acești ani, iar asta s-ar putea să-i facă destul de grea misiunea lui Jorge Mendes de a-i găsi o nouă echipă. Am zis grea, în nici un caz imposibilă, căci eu cred că există o bună posibilitate ca Mou să preia o echipă chiar în acest sezon. Atenție la Real Madrid!

Conform BBC, Mourinho n-ar fi încasat acea clauză colosală de 50 de milioane de euro, stipulată în contract în cazul demiterii. A primit doar salariul restant pentru acest sezon, în nici un caz o nimica toată, căci tocmai își prelungise înțelegerea, cu o mărire de salariu inclusă, și primea 350.000 euro pe săptămînă. Dacă e adevărat, a fost un gest de onoare al portughezului, un serviciu făcut Mariei Granovskaia, omul de maximă încredere al lui Roman Abramovic, care a insistat foarte mult pentru readucerea tehnicianului portughez, dar și, eventual, o ușă deschisă pentru viitor. E bine să lași loc de bună ziua, cum s-ar spune, iar Jorge Mendes știe bine tactica asta.

Dincolo de cauzele ce au dus la această situație, întrebările țin de viitor. Al lui Mourinho și al lui Chelsea. Imediat după tragerea la sorți a ”optimilor” Ligii, comentam pe acest blog împerecherea și-mi aminteam că Chelsea a avut mereu succes cu un antrenor interimar. Finală de Ligă în 2008, semifinală în 2009, la doar cîteva secunde de a doua finală consecutivă (cînd cu golul lui Iniesta), Champions League în 2012 și Europa League în 2013. Lotul e puternic și, dacă e să ne uităm la aceste exemple, nici nu pare neapărată nevoie de un antrenor cu nume, căci doar Rafa Benitez, dintre interimari, îl avea. Interesant este cine va fi antrenorul din sezonul viitor, iar aici lista rămîne deschisă. Eu unul l-aș vedea, e doar un exercițiu de imaginație, pe Diego Simeone, ar fi cea mai potrivită continuare. Guardiola e un vis mai vechi al lui Abramovic, dar e bătaie mare pe el în aceste zile, iar Ancelotti, o variantă pe placul directorului sportiv, nigerianul Michel Emenalo, pare să fie deja înțeles cu Bayern. Aș vrea să știu ce e în mintea lui Roman Abramovici în aceste zile. Firește, aș vrea și să fiu Roman Abramovici, dar asta e puțin mai greu. Dar măcar să știu ce gîndește tot aș vrea. Ce gîndește în legătură cu fotbalul, e limpede, deși dacă tot m-aș infiltra în creierul său aș verifica și ce s-a petrecut acolo atunci cînd i-a dat 6 miliarde de euro fostei soții ca să divorțeze. Deși mi-e teamă că subiectul ar stîrni reacția neuronilor bodyguarzi ai neuronilor magnatului de la Chelsea.

Cît despre Mourinho, nu-mi fac griji pentru el. Visul său e Manchester United, dar n-aș exclude nici varianta Manchester City sau PSG. Și aș fi foarte atent, așa cum am spus mai sus, la Real Madrid. Jorge Mendes are cuvîntul.