Știrea plecării lui Jackson Martinez de la Atletico Madrid în China a venit marți seară, exact cînd terminam emisiunea Fotbal European dedicată Primerei Division. Și unde tocmai dezbătusem situația atacantului columbian, despre care îmi exprimasem senzația că nu prea contează în planurile lui Diego Simeone. Confirmarea a venit cu acest transfer, căci, dincolo de suma foarte mare încasată, 45 de milioane de euro, nu cred că se face ceva la Atletico peste capul lui Cholo. Care, pesemne, s-a arătat decis să meargă pînă la final doar cu Fernando Torres ca vîrf autentic de atac, iar în vară probabil să investească această sumă în readucerea lui Diego Costa.

Dar nu despre Atletico Madrid și strategiile lui Diego Simeone referitoare la zona de atac va fi vorba în cele ce urmează. Ci despre China. Da, da, despre China. Locul acela mult prea departe de noi, ușor exotic, fascinant prin istoria și cultura sa multimilenară, colosal în dezvoltarea din ultimii ani, incert totuși în ceea ce privește forma de guvernare, căci este un socialism-comunism cu față capitalistă neîntîlnit pînă acum, dar și foarte imprevizibil. Mai exact despre fotbalul din China. Care, în această iarnă, aproape că a ajuns la nivelul Premier League în ceea ce privește transferurile efectuate.

Cu cele 45 de milioane de euro plătite de Guangzhou Evergrande lui Atletico Madrid, suma investită de chinezi a depășit 200 de milioane de euro. În Premier League s-au investit în această fereastră de mercato 236 de milioane de euro, cu extravaganțele obișnuite ale cluburilor britanice atunci cînd vine vorba de transferuri. Dacă punem la socoteală și liga a doua din China, cifrele aproape că se egalează. Ne aflăm în fața unui puternic contraatac dinspre China, mai degrabă o reacție la mișcările venite dinspre MLS nord-american, ce părea că ieșise din amorțeală în ultimul timp. Spre deosebire de americani însă, care au adus mai degrabă fotbaliști în pragul retragerii, începînd cu Beckham acum cîțiva ani și terminînd cu Pirlo și Drogba în vară (excepția e Giovinco, dar ea vine oarecum să întărească regula), China a luat în această perioadă nume destul de consacrate, oricum nu în pragul retragerii. Amintitul Jackson Martinez, Ramires, luat cu 30 de milioane de Jiangsu Suning, echipă antrenată de Dan Petrescu, dar mai degrabă din zona de mijloc a primei divizii chineze, Guarin, Gervinho, Demba Ba, M Bia, Luis Fabiano sau Renato Augusto sînt doar cîteva exemple care și-ar fi găsit un loc la cluburi din Europa, dar au ales să se aventureze spre China.

Dar chiar așa de aventură să fie? Urmare a acestor transferuri, care se adaugă celor deja făcute plus unui număr de antrenori cunoscuți ce pregătesc grupări chineze, am căutat să găsesc informații și posibile explicații. ”L`Equipe” și ”The Guardian” s-au preocupat în ultimele zile de acest desant fotbalistic către China și citind articolele din aceste publicații am aflat detalii interesante. Pe care mărturisesc că nu le știam, căci interesul față de fotbalul chinez, aparte de rezultatele echipei lui Dan Petrescu, tinde mai degrabă spre zero. Și care informații, poate, ar fi utile într-o tentativă de a înțelege ce se petrece acolo.

Se pare că un mare imbold în această ofensivă de a crește nivelul fotbalului în China vine chiar de la șeful statului, Xi Jinping, secretar general al Partidului Comunist Chinez și Președinte al Republicii Populare Chineze. Sincer, mi s-au cam străpezit dinții scriind aceste titulaturi, căci eu am apucat o bucată consistentă din vremurile ”celui mai iubit fiu al poporului de la noi”, dar asta e realitatea în China. De aceea spuneam mai sus că vorbim despre un socialism-comunism cu față capitalistă. Provenit dintr-o familie de revoluționari (tatăl său a fost vicepremier pe vremea lui Mao), considerat de revista Time drept unul dintre cei mai influenți oameni ai lumii, Xi Jinping e la fel de atipic ca și comunismul chinez de azi. E divorțat, s-a căsătorit cu o cîntăreață din China, iar fata lui studiază la Harvard. Și, ca să revenim la ceea ce ne interesează, e foarte pasionat de fotbal și, zice-se , mare fan al lui Manchester City. Ultima informație nu e certă, dar se bazează pe un eveniment real, faptul că la ultima sa vizită în Anglia a călătorit împreună cu premierul David Cameron tocmai la academia de fotbal a celor de la City, unde s-a întîlnit cu toată echipa și și-a făcut un ”selfie” cu Kun Aguero. După acea vizită, China a lansat un plan de dezvoltare a fotbalului în 50 de puncte, care cuprinde, printre altele, deschiderea a 50.000 de școli de fotbal pe tot teritoriu țării (imens de altfel).

Ambiția declarată a Chinei este de a crea principalul campionat non european al lumii. Peste MLS, peste întrecerile interne din Mexic, Argentina sau Brazilia din punct de vedere al interesului către publicul larg. Cum tradiția nu e de partea Chinei, cel puțin în disputa cu Brazilia și Argentina, asiaticii au pus pe masă ceea ce ei posedă acum. Banii. Cu care au convins unele figuri din fotbalul mondial să vină și să lucreze în yuani. Mai exact în milioane de yuani, căci chinezii nu s-au uitat la bani nici cînd a venit vorba de transferuri, dar nici la salarii. Spre exemplu, ultimul pe lista incorporărilor, Jackson Martinez va cîștiga 12,5 milioane de euro pe an, ceea ce-l transformă în al 5-lea jucător al planetei în ierarhia salariilor.

Ceva mai sus vorbeam despre antrenori. Luis Felipe Scolari e cel mai cunoscut dintre ei, pregătește pe Guangzhu Evergrande și tocmai l-a învins pe Olăroiu în Liga Campionilor Asiei. Cheltuise deja de la instalare 150 de milioane în transferuri și salarii, acum după venirea lui Jackson Martinez cifra a trecut de bariera celor 200 de milioane. Ar mai fi Swen Goran Eriksson, la Shanghai, locul doi în campionat anul trecut, ar mai fi italianul Alberto Zaccheroni, la Beijing, campion anul trecut, ar mai fi fostul selecționer brazilian Mano Menezes, la Shandong Luneng, sau Dragan ”Pixie” Stojkovic la Guangzhou. Printre alții. În aceste condiții, parcă judecăm altfel prezența lui Dan Petrescu acolo. Inclusiv în liga a doua, unde tocmai s-a dus Budescu, îl regăsim pe fostul antrenor al Realului, brazilianul Wanderlei Luxemburgo, la Tianjin Sonjiang, cheltuind 40 de milioane de euro în transferuri (Luis Fabiano și Jadson printre alții).

Citînd surse din cadrul federației de la Beijing, ”Guardian” scrie că toate biletele pentru ediția 2016 a primei divizii din China au fost deja epuizate în avans, ceea ce va face ca media spectatorilor să ajungă la nivelul Franței sau Italiei. Tot ”Guardian” scrie că drepturile de televiziune care erau cifrate la 9 milioane de dolari pe sezon pînă anul trecut au crescut uluitor din 2016, ajungînd la suma de 1,25 miliarde de dolari pentru perioada 2016-2020, ceea ce ar însemna peste 200 de milioane pe an.

Se pare totuși că marele vis al Chinei este de a găzdui Cupa Mondială din 2026. Unul ceva mai mic ar fi participarea la Mondialele din Rusia și Brazilia, dar a organiza turneul final din 2026 ar aduce Chinei o recunoaștere planetară la care tinde actuala putere de la Beijing. Și care, se vede treaba, nu face economie cînd vine vorba de planuri.