Sper că ați sesizat ghilimelele. Sînt imperios necesare. Asta pentru că Leicester în nici un caz nu e o glumă. Dacă a fost vreodată, și e posibil să fi fost, a încetat să mai existe și a devenit ceva serios. În momentul ăsta a devenit principala favorită la cîștigarea Premier League în acest an. Claudio Ranieri e din nou în fața unei provocări. A mai fost în situația asta, la Chelsea, la Inter, la Monaco. La ”naționala” Greciei, nu. Acolo într-adevăr a fost o glumă. Proastă, macabră de-a dreptul, pusă-n scenă de un grup de fotbaliști, buni unii dintre ei, dar care au ținut să confirme cu brio teoria că un antrenor, chit că are nume, poate fi dat afară în secunda doi dacă vestiarul vrea.

Înapoi la Leicester! Grecia, spre nororocul nostru, s-a ținut de glume în precedentele preliminarii, căci dacă lua lucrurile în serios nu știu zău dacă mai eram noi cei care deschideam Europeanul din vară. Leicester a părut multă vreme o glumă. Nici n-aveai cum să te uiți altfel spre o echipă care începea anul 2015 pe ultimul loc în clasament, care se salva apoi miraculos de la retrogradare, care schimba ulterior antrenorul ce a reușit acel mic miracol (7 victorii în ultimele 9 partide) aducîndu-l pe Ranieri în situația în care se afla (vezi glumele grecilor), o echipă care se baza în ceea ce privește golurile pe un fotbalist ce acum 4 ani juca în al 5-lea eșalon, o echipă care-și propunea să dea organizarea jocului unui algerian de care puțini auziseră și cheile apărării unui neamț care nu evoluase niciodată în Germania, mai degrabă cu alură de baschetbalist decît de fotbalist. Leicester era, în august, cotată cu mari șanse de a retrograda, iar Ranieri era văzut ca antrenorul cu cea mai mare probabilitate de a fi dat afară.

Și totuși, iată-ne în februarie 2016 cu Leicester pe primul loc în Premier League, conducînd un campionat în care City are un lot fantastic și un rezervor de petro-dolari practic inepuizabil, în care Chelsea, United, Arsenal, Liverpool, chiar și Tottenham au cheltuit semnificativ, avînd în spatele lor tradiția și performanțele din trecut.

Leicester nu avea fotbaliști cu care să iasă în față. Inițial al scris nu are fotbaliști cu care să iasă în față, dar m-am corectat. Acum are. Pe acest Vardy îl vrea toată lumea, căci golurile sale și felul în care joacă-n slujba echipei au făcut ca nimeni să nu-și mai amintească de trecutul său apropiat și puțin glorios. Acum îl are pe Mahrez, un algerian ce a costat infinit mai puțin decît orice nume nou adus de cluburile pomenite mai sus, dar care a devenit noua senzație din Premier League. Jucător de picior stîng, deci cu atît mai apreciat căci în general stîngacii sînt mai puțini. Și pe el îl vor toți, dar nu știu zău dacă nu cumva o trecere la un nivel înalt i-ar ajuta pe cei doi. Nu financiar mă refer, căci sigur aici vor avea de cîștigat, ci fotbalistic.

Cu ce iese în evidență Leicester, dincolo de cei doi mai sus pomeniți? Cu o organizare excelentă a jocului, tipică aș zice pentru un antrenor italian. Ranieri joacă un 4-4-2 clasic și nu caută să țină de minge mai mult decît e cazul. Ba aș zice că dimpotrivă, preferă să lase posesia adversarilor și să profite de eventualele greșeli. Pe viteza lui Vardy și Albrighton, pe știința deplasării fără minge a lui Vardy, pe inteligența și sclipirile lui Mahrez, dar și pe fazele fixe s-au construit în general victoriile lui Leicester. A dat senzația că e dominată, dar a controlat jocul mai mereu, plecînd de la această organizare impecabilă. În plus, un atuu important în zilele noastre, cînd se fac atîtea transferuri, echipa are o omogenitate cîștigată încă de pe vremea cînd juca în Championship, căci puține lucruri s-au schimbat la nivel de lot de atunci.

Într-un fel, Leicester aduce un pic cu Atletico Madrid de acum două campionate. Referenul la modă atunci ”cînd se va împiedica Atleti?” s-a transformat în ”cînd se va împiedica Leicester?”. Aș zice că după experimentul Simeone, căci dacă îmi amintesc bine atunci multă lume era sigură că Atletico se va împiedica odată și-odată, există acum o doza mai mare de echilibru. Acum puțini sînt convinși că Leicester se va împiedica, cei mai mulți așteaptă cu emoție să vadă ce se va întîmpla. Leicester a devenit acum a doua echipă a englezilor, după cea favorită, căci fanii lui City, United, Arsenal, Liverpool etc ar prefera ca ”vulpile” să ia titlul, dacă favoriții tot nu o pot face, decît să-l ia o rivală istorică.

Premier League a mai oferit în ultimii ani revelații de genul lui Leicester. În general s-au stins spre final, neputînd concura, la nivel mental în primul rînd, cu granzii. Îmi permit să adaug aici și pe Liverpool, care e un club mare în istoria Angliei, dar mai mic în cea a Premier League. Acum doi ani, ”cormoranii” au fost aproape să dea o lovitură pe care nimeni n-o anticipa. Atît de mare a fost însă presiunea, atît de greu respirabil devenise aerul în ultimele runde, încît echipa s-a împiedicat și poate nu întîmplător totul a plecat de la jucătorul cel mai important, Gerrard. Să urci pe Himalaya pare ușor pentru orice alpinist, dar abia cînd ai ajuns aproape de vîrf conștientizezi că cea mai dificilă parte a traseului e cea de final, atunci trebuie să fii perfect pregătit, fizic, dar mai ales mental.

De aici poate veni problema lui Leicester. Privind calendarul, găsim un duel colosal duminică, pe ”Emirates”, cu Arsenal. Un duel colosal pentru ambele, un alt moment al adevărului pentru Leicester, dar și unul decisiv pentru Arsenal, căci echipa lui Wenger nu prea are marjă de eroare. Dacă supraviețuiește acestei deplasări, Leicester are apoi o perioadă aparent facilă, cu 9 etape în care adversarii sînt mai comozi, dacă există așa ceva în Premier League. Aș înclina să spun că nu, de aceea am si spus că perioada e aparent facilă, căci în aceste meciuri cu Norwich, West Brom, Watford, Newcastle ori Crystal Palace se poate pierde tot ce-ai agonisit în 3 sferturi de sezon. Dacă pe ”Emiteres” va fi un alt moment al adevărului, această serie, repet, aparent facilă, va fi un examen de maturitate pentru Leicester. Apoi va veni finalul, pe ”Old Trafford”, cu Everton acasă și cu Chelsea la Londra, acel Chelsea care, la fel fără să aibă nimic în joc, așa cum probabil se va întîmpla la ora ultimei runde, a scos pe Liverpool de pe traiectoria spre titlu acum doi ani.

Eu unul n-aș exclude totuși din calculele pentru titlu, dincolo de City și Arsenal, pe Tottenham. E pe doi acum, dar e într-o poziție foarte comodă, căci nimeni nu prea vorbește de echipa lui Pochettino, iar asta crează un mare avantaj, mai ales că ”Spurs” are aceeași problemă cu presiunea ca și Liverpool. Marele avantaj al lui Leicester e că nu joacă-n Europa, astfel că lotul, destul de subțire numeric, se poate odihni, plus că Ranieri are la dispoziție zile întregi pentru a pregăti tactic duelurile ce urmează.

Cum ar fi totuși să cîștige Leicester titlul?! Ar fi, clar, cea mai mare surpriză din istoria Premier League, care în două decenii și ceva a dat doar 5 campioane. Cum ar fi ca o echipă ce-l are-n componență pe Drinkwater să ia campionatul în țara în care ”Drinkbeer” e o stare de spirit?!