Cînd a preluat cu puteri depline pe PSG, în octombrie 2011, șeicul Al-Khelaifi structura un soi de plan cincinal, la capătul căruia echipa pariziană să cîștige, fotbalistic vorbind, tot ce se poate cîștiga. Nici acum nu-s clare motivele pentru care șeicul a ales PSG, la fel cum nu prea sînt clare motivele pentru care Manchester City a devenit brusc marea dragoste a unui alt șeic plin de bani. De fapt, nici nu contează, nu mai stă nimeni acum să-și pună această problemă.  Important e că s-a găsit cineva capabil să scoată clubul la lumina pe care o merită o reprezentantă a Parisului. Ne aflăm în al cincilea sezon al proiectului. Introduc în calcul și sezonul 2011-2012, căci octombrie e mult mai aproape de start decît de finiș. Pe plan intern lucrurile sînt în grafic. Pe plan extern, încă nu.

Se așteaptă de la PSG ceva important în Europa. O calificare în ”sferturi”, chit că e a treia consecutivă, un record pentru fotbalul francez, nu prea poate să însemne un lucru prea măreț. Semifinalele, într-o oarecare măsură da, căci a atinge această fază în actualul format Champions League e un demers extrem de complicat. E de ajuns să luăm lista semifinalistelor din ultimii 10 ani și o să ne lămurim. Finala poate fi într-adevăr un lucru măreț, iar cîștigarea trofeului ar reprezenta o rentabilizare a enormei investiții făcute. Nu neapărat financiară, ci de imagine, iar PSG ar intra definitiv în rîndul cluburilor mari ale continentului.

Învingînd pe Chelsea în două manșe, PSG a arătat că are destule argumente pentru a-și stabili ca obiectiv cel puțin finala de la Milano. Unii vor spune că adversarul n-a fost la înălțime, dar n-aș fi chiar de acord, căci Chelsea are o sumă de individualități remarcabile, dincolo că Hiddink a izbutit să resusciteze o trupă ce părea în moarte cerebrală. Alții vor spune că, pe ”Stamford Bridge” mai ales, parizienii au arătat destul de multe slăbiciuni și au comis multe erori. Cu asta aș fi de acord, dar cred că erorile au fost provocate tocmai de calitatea adversarilor, a unora dintre ei. Categorie din care s-a autoexclus poate cel mai important om al londonezilor, Eden Hazard, al cărui sezon absolut mizerabil ar putea deveni obiect de studiu, căci e greu de explicat cum unul dintre cei mai promițători fotbaliști din lume poate deveni atît de plat în joc și incoerent în tot ceea ce face. Cred însă, revenind la PSG, că echipa lui Blanc are destule argumente, spre deosebire de sezoanele trecute, la a-și dori mai mult decît ”sferturile”.

Pînă să ajungem la individualități, cred că argumentul principal al PSG-ului vine din fotbalul pe care-l propune. Blanc a reușit să facă din PSG o echipă ce desenează foarte frumos pe teren, în orice caz extrem de estetic. Mingea aleargă mult, jucătorii caută să paseze întotdeauna cu criteriu, foarte rar se iese din apărare cu baloane bubuite, ceea ce e un semn că lucrurile au evoluat. Aici, rolul lui Thiago Motta, un fotbalist cu mai puțină expunere mediatică, e foarte important și devine acum explicabilă insistența cu care Blanc și-a dorit să-l păstreze pe italo-brazilianul format la Barcelona. Genetic e brazilian, fotbalistic are școala Barcelonei, iar mental are experiența campionatului italian și colaborarea de acolo cu Mourinho, adunînd toți acești factori descoperim un element fundamental în jocul PSG-ului, maturizat, din păcate pentru el, un pic cam tîrziu. La 33 de ani, Thiago Motta pare să fi scăpat de problemele fizice din tinerețe, dar și de cele extrasportive, căci plecarea lui de la Barcelona, în 2007, s-a făcut, zice-se, pentru a fi separat de Ronaldinho, cu care dezvoltase o prietenie ușor păguboasă pentru amîndoi, dar în special pentru club.

Marcatorii sînt întotdeauna în prim plan. De ceva vreme, în plan secund au apărut și pasatorii decisivi. Absolut normal aș zice, importanța lor e foarte mare. Categoria un pic uitată e reprezentată de cei care dau pasa pasatorilor decisivi, penultima pasă cum se mai spune. În angrenajul unei echipe de fotbal, prima pasă, cea cu care se începe o acțiune de atac, și penultima pasă, cea prin care e pus în valoare pasatorul decisiv, sînt poate la fel de importante. Thiago Motta a dat penultima pasă și la reușita lui Rabiot, dar și la cea a lui Ibrahimovic. El e cel care a simțit că a-i da mingea lui Zlatan, la golul de 1-0, și lui Di Maria, la golul de 2-1, poate duce acțiunea pe strada dorită.

Am adăugat mai sus alte două nume în expunerea argumentelor PSG-ului. Di Maria și Ibrahimovic. Argentinianul e unul dintre cei mai buni fotbaliști ai momentului, iar imaginea lui eșuînd pe ”Old Trafford” ar trebui să-l urmărească mult timp pe Louis van Gaal. Atît de multă calitate există în ghetele lui Di Maria încît mie unul mi-e greu să înțeleg cum cineva care a reușit și la Benfica și la Real Madrid și acum la PSG a putut să devină o problemă la Manchester United. Marele avantaj al lui Di Maria, pe care l-a avut și la Real Madrid, vine din faptul că adversarii tind să se concentreze foarte mult pe Zlatan și-i permit lui să-și utilizeze tot arsenalul din dotare. La Real era vorba de Cristiano Ronaldo, iar cînd vorbesc de arsenalul lui Di Maria mă gîndesc și la uriașa disponibilitate la efort, dar și la capacitatea de a fi prezent acolo unde faza i-o cere și a rezolva o situație cu o pasă decisivă sau un gol.

Cît despre Ibrahimovic, am mai scris pe acest blog, inclusiv la meciul tur cu Chelsea. Pare altul în comparație cu prestațiile sale din Champions League în anii trecuți. Ego-ul său nu mai e atît de pronunțat, se pune mai mult în slujba echipei, gîndește mai logic. Iar rolul său în angrenajul parizienilor seamănă din ce în ce mai mult cu acel Messi în poziție de 9 fals din perioada Guardiola. Petrece foarte mult timp în afara careului, ajunge inclusiv în centrul terenului și pe extreme, nu mai e doar un marcator, a încetat să mai fie doar soluția, a devenit și un element de ajutor. Poate că 2016 e unul al reparațiilor, căci dacă Di Caprio a luat în sfîrșit Oscar-ul ce-i lipsea (și pe care l-ar fi meritat, părere personală, de nespecialist, de multe ori în trecut) de ce n-ar lua și Zlatan anul acesta Champions League, trofeul care-i rezistă într-o carieră plină de titluri de campion?