Când a spus, înainte de tragerea la sorți a ”sferturilor”, că mai degrabă și-ar dori să pice cu Real, Bayer sau PSG decât cu Atletico, Luis Enrique știa ce știa. Vorbea de Atletico, dar se referea în mod evident la Diego Simeone. Și asta în ciuda statisticilor, care arată un șir deja important de victorii consecutive ale catalanilor. În momentul de față nu cred că există alt antrenor în fotbalul european capabil să pună în scenă un stil de fotbal cu care să scoată peri albi oricărui adversar. Poate să placă sau să nu placă, poți sau nu empatiza cu stilul lui, dar nu-i poți nega meritele, nu-i poți da la o parte virtuțile și nici nu-l poți exclude din categoria antrenorilor mari doar pe motiv că fotbalul pe care-l propune el e mai puțin estetic decât al altora. Fotbalul e făcut pentru rezultate, estetica își are rolul său, dar nu cel mai important în obținerea acestor rezultate.

Luis Enrique știa așadar că nu-i va fi ușor. Știa că împotriva lui Atletico posesia nu ajută întotdeauna, știa că trebuie să găsească un sistem să deschide această apărare feroce a lui Cholo, căci Atleti e echipa care azi închide cel mai bine spațiile din tot peisajul fotbalului european. Simeone știa și el anumite lucruri. Știa că trebuie să facă orice ca tripleta MSN să aibă cât mai puține mingi și, de preferat, cât mai greu de gestionat. Dar mai știa și că dacă se limitează doar la un plan defensiv s-ar putea să nu obțină ceea ce și-a propus. Exemplul partidei de campionat din februarie era încă proaspăt, cu Barcelona marcând de două ori pe fondul unui joc aparent controlat de Atletico. Astfel că a trimis în teren poate cea mai ofensivă formulă din câte a avut împotriva Barcelonei. Să joci în același timp cu Griezmann, Torres și Ferreira-Carrasco e o lecție de tactică din partea unuia pe care mulți se grăbesc să-l numească ultradefensiv.

Ce a reușit cu Simeone cu cei trei în teren? În primul rând a indicat alor săi o direcție: nu renunțăm la atac. De câte ori avem mingea, încercăm să facem ceva cu ea. Apoi, prin felul în care i-a așezat pe teren, blocând majoritatea unghiurilor de pasare, a izbutit să încetinească viteza cu care mingea ajungea în față. Barcelona avea nevoie de multe pase, de multe atingeri, de multe combinații cu portarul Ter Stegen pentru a scoate mingea din zona propriului careu. Griezmann și Torres alergau între fundașii centrali, iar linia de 4 din spatele lor încerca să blocheze combinațiile dintre mijlocașii Barcelonei și atacanți. Practic, Barcelona era tăiată în două. Faptul că Messi, luat în marcaj aproape om la om de Felipe Luis, s-a depărtat din nou de careu și a coborât între mijlocași a fost o primă consecință. E al doilea meci consecutiv în care Messi e ținut departe de Neymar și Suarez, iar asta s-a văzut în jocul Barcelonei din această perioadă.

Totul s-a frânt însă la eliminarea lui Torres. ”El Nino” a comis o mare greșeală repezindu-se într-un adversar într-o asemenea manieră, având cartonaș galben. Deja nu mai e un ”nino”, ar fi trebuit să aibă suficientă experiență să știe ce să facă și ce să nu facă. Mai ales că pe jocul lui Atletico a fost de mult pusă ștampila de violent, așa cum, în primul său sezon la Barcelona, lui Neymar i se pusese ștampila de simulant, e cunoscută ca o echipă care caută întreruperile de joc atunci când simte că poate scoate beneficii din asta (38 de minute a fost întrerupt jocul pe ”Camp Nou” din cele 97 de minute totale, din care 31 de minute au fost întreruperi ale lui Atletico). Adrenalina însă i-a invadat creierul lui Torres, părea în transă după golul marcat, căci nu trebuie uitat că înainte de eliminare el mai face un fault. Poate că și stilul lui Simeone, care-și încarcă psihologic echipa de multe ori peste limite, intensitatea pe care o cere el, poate că au avut o influență. Arbitrajul lui Brych a fost, pe alocuri, lamentabil, dar eliminarea lui Torres nu poate fi pusă în cârca lui. ”Nu-i da opțiuni arbitrului să te judece”, e o vorbă veche a lui Mourinho, de când el era la Porto și beneficia de un astfel de stil riguros tot al unui neamț, Markus Merk, în semifinala cu Deportivo, când Jorge Andrade de la Depor era eliminat pentru un gest mai degrabă amical comis împotriva celui mai bun prieten al său la acea vreme, Deco. Torres i-a dat opțiuni lui Brych, avocat de meserie, dar l-a lăsat fără opțiuni pe Simeone, expunându-și colegii unei a doua reprize de asalturi repetate ale Barcelonei.

Un detaliu care spune multe despre importanța unui antrenor secund de calitate. Cred că a scăpat multora, căci s-a petrecut la faza eliminării lui Torres. În acele momente, Simeone gesticula pe margine, își smulgea aproape părul din cap, era în pragul unei crize de nervi. Atunci, lângă el a venit Mono Burgos, asistentul și prietenul de neclintit al lui Cholo, un monument de liniște, ilogic pentru tensiunea momentului, dar și pentru un tip vulcanic așa cum era cunoscut fostul portar, cu foile pe care erau așezate dispunerile tactice. Simeone a reacționat într-un fel, Burgos imediat și-a dat seama că echipa trebuie reașezată, că trebuie regândită strategia și că, în acele momente, cei din teren așteaptă un mesaj de pe bancă.

Revin la Felix Brych. La un moment dat era cel mai tânăr arbitru din Bundesliga. Acum are deja 40 de ani, ar trebui să fie și el dotat cu mai multă experiență. Felul țâfnos în care acționa pe teren a creat iritare și a stricat spectacolul, chit că-n dreptul lui nu regăsim greșeli flagrante, de genul penaltyuri neacordate ori goluri anulate, ci doar balanța cu care a împărțit cartonașele și a dictat faulturile. Faptul că nu l-a eliminat pe Suarez îi poate face pe cei de la Atletico să fie frustrați, la fel și multele avertismente arătate, dar cartonașul roșu dat lui Torres trebuie pus mai mult în cârca atacantului decât al arbitrului.

N-o să știm niciodată cum ar fi arătat partida în 11 contra 11. Știm însă că Barcelona în superioritate numerică e greu de oprit, la calitatea uriașă a jucătorilor ce se află pe teren. În a doua repriză, Barcelona a fost ca un rechin ce a simțit sânge și și-a atacat prada din toate pozițiile, cu toate armele din dotare. Cu toate astea, Atletico a rezistat eroic, căci echipa asta, de când cu Simeone, e obișnuită cu astfel de situații. A fost nevoie de prezența lui Suarez (lăsat în teren de Brych, se lamentează fanii lui Atletico) pentru ca scorul să fie deblocat. ”Ce bine că ai venit!”, a titrat miercuri cotidianul catalan Sport și chiar așa e. Nu întâmplător, echipele Barcelonei care au câștigat de 4 ori Champions League în ultimii 10 ani au avut în componență vârfuri de superclasă, Eto`o, David Villa și-acum Suarez.

Mai e însă un retur, iar atmosfera va fi de foc pe ”Vicente Calderon”. Simeone va îmbrăca din nou, pe rând, haina antrenorului și a șefului de galerie, dar are nevoie de ceva mai mult pentru a trece de această echipă a Barcelonei care devine letală în fața unui adversar ce se expune. Atletico va trebui să dea măcar un gol, iar asta înseamnă că va trebui să atace. Fără Torres, care-și semnase prelungirea contractului la golul marcat, dar înclin să cred că și-a rupt-o prin eliminarea stupidă, Simeone va trebui să găsească o formulă prin care să aducă pericolul aproape de poarta lui Ter Stegen. Barcelona nu mai pare la fel de tare ca anul trecut, iar ce s-a întâmplat cu Atletico vine să confirme că n-a fost chiar un accident cu Real Madrid. Dar asta nu înseamnă ca nu e tare.

P.S.

Felix Brych e omul care a izbutit performanța să valideze un gol atunci când mingea n-a intrat în poartă. Se întâmpla la un meci din Bundesliga, Hoffenheim-Leverkusen. Drept premiu a primit ulterior finala Europa League de la Amsterdam, Chelsea-Benfica, la care n-a dat două penaltyuri clare portughezilor. După tote aceste antecedente, faptul că nu i-a dat roșu lui Suarez sau că i-a dat târziu galben lui Busquets trec în derizoriu. În ritmul ăsta primește și finala Champions League, dacă nu cumva o ajunge Bayern în ea.