N-a fost loc de neprevăzut pe ”Santiago Bernabeu”, din motive pe care o să încerc să le descifrez mai jos, dar surpriza a venit de la Manchester. Pentru mine, necalificarea PSG-ului în dauna lui Manchester City poate fi catalogată în această categorie. Este al treilea sezon consecutiv în care parizienii se opresc în ”sferturi”, dar ideea e că ne aflăm în anul în care era de așteptat, conform proiectului inițial, ca PSG să realizeze ceva mai mult în Champions League. Dar să le luăm pe rând.

Încep cu Real Madrid. Nu neapărat din pricina zgomotului mediatic ce a însoțit acest meci retur cu Wolfsburg, ci pentru că, iată, e al 6-lea sezon consecutiv pentru madrileni cu prezență în semifinalele Champions League. Asta apropo de PSG și de zidul de netrecut al ”sferturilor” pentru ei. În acest format al Ligii Campionilor, am mai spus-o și-mi mențin părerea, calificarea în semifinale e un premiu extrem de consistent, pe care puține echipe și l-au permis în ultimii 10 ani. Real Madrid are 6 consecutive, după destui ani în care a privit cu jind cum alții ajungeau în această fază, iar rolul lui Jose Mourinho în schimbarea acestei dinamici, place sau nu place unora, nu are cum să fie contestat. Până la finala de la Milano mai sunt două meciuri, dar acestea sunt de departe cele mai grele, căci pasul către ultimul act depinde de foarte multe detalii și conjuncturi.

Contra lui Wolfsburg, marți seară, s-a întâmplat ceea ce era normal să se întâmple. Echipa mai bună s-a calificat în dauna unui adversar evident inferior, cu multe limite și carențe. Aceasta ar fi lectura simplistă a partidei de pe ”Bernabeu”. Cine-și dorește să ia latura pozitivă a acestui succes se poate opri aici, în fond e o victorie cu 3-0, o calificare, deci totul e bine când se termină cu bine. Dar cine consideră acest succes drept o mare performanță cred că se află pe un drum greșit. Faptul că s-a întors un 0-2 potrivnic e o realizare, dar multele momente de joc slab, plat, anost în cele 180 de minute generale reprezintă o realitate.

Înainte de retur se vorbea de ”Espiritu de Juanito”, ca element de mobilizare a maselor. Ar fi cazul acum, după verdict, să vorbim despre ”Espiritu de Cristiano”. El a fost cel care a făcut din această partidă retur cu Wolfsburg o bornă în caietul de amintiri al oricărui suporter al Realului. Ambiția sa uriașă, ce compensează în această perioadă evidenta cădere din punct de vedere fizic, l-a ajutat pe Cristiano să ia pe umerii săi echipa și s-o califice în semifinale. Am văzut, ca și pe ”Camp Nou” de altfel, un Cristiano îmbrăcând perfect haina liderului de echipă, al celui care nu se ascunde, care nu cedează, care aleargă până la epuizare și care mai face, câteodată, și pe șeful de galerie, în cel mai pur stil Diego Simeone. Iar această perioadă bună a portughezului se leagă de venirea lui Zidane pe banca Realului, dar coincide cu o perioadă mai puțin fastă a lui Messi, ca un principiu al vaselor comunicante ce acționează și-n fotbalul celor doi coloși ce au marcat prin evoluțiile lor această perioadă și care, se vede treaba, nu pot fi amândoi în același timp în vârf de formă. Răspunsul lui Messi îl vom afla în această seară pe ”Calderon”, într-un scenariu de război veritabil, unde Barcelona are nevoie de liderul său, la fel cum a avut și Realul marți.

Din punct de vedere tactic, Zidane a simțit ce n-a mers la Wolfsburg și a corectat. Nu l-a scos pe Casemiro din echipă, dar l-a degrevat de faza de construcție. Dacă revedeți meciul veți observa cum de fiecare dată când Real își începea acțiunile de atac, Casemiro se dădea un pic într-o parte, dispărea ușor din peisaj, lăsând culoarul de primă pasă către Modric și Kroos și așteptând ca mingea să fie pierdută pentru a-și reintra în funcțiuni. Cu Wolfsburg a funcționat, deși după golul de 2-0, când nemții și-au înaintat un pic liniile către terenul advers n-a fost deloc simplu, problema e că atacurile Realului s-au desfășurat în general în 10 oameni, ceea ce, în fața unui adversar mai curajos și mai organizat, s-ar putea să fie o problemă. Aici trebuie să se concentreze Zidane pentru viitor, să-i găsească lui Casemiro totuși un rol și pe faza de construcție. La handbal ar fi simplu, l-ar scoate pe atac și l-ar introduce pe apărare, dar la fotbal nu merge așa, iar la superfotbalul din semifinalele Champions League, am mai spus-o și o s-o repet, orice detaliu contează.

Dincolo de evoluția impecabilă a lui Cristiano, Real Madrid a arătat ca o echipă ce se simțea superioară și, din acest motiv, nu s-a precipitat, nu s-a aruncat într-o dominare furibundă. Poate și pentru că ataca în general în 10, dar și pentru că se simțea că golul calificării trebuie să pice. Rămași și fără Draxler, nemții deveniseră un adversar mai degrabă inocent, care pasa în jurul centrului terenului, dar nu se prea apropia, prin construcție, de careul lui Navas. Singurele momente de pericol pentru apărarea Realului au venit din faze fixe ori din centrări, dar și-așa Ramos și Pepe n-au avut foarte mult de lucru, căci inventivitatea nu era punctul forte al celor de la Wolfsburg. În concluzie, Real Madrid merge în semifinale pentru că are jucători mai valoroși decât Wolfsburg și pentru că l-a avut pe Cristiano în cel mai bun moment al său din acest sezon. Ce va fi mai departe, rămâne de văzut, calculele vor începe din momentul tragerii la sorți de vineri.

Celălalt duel, al celor 1,6 miliarde de euro cheltuiți pe transferuri, s-a terminat cu succesul absolut meritat al lui Manchester City. E însă o surpriză faptul că PSG n-a reușit, nici în acest an, să treacă de acest obstacol al ”sferturilor”. Părea sezonul în care parizienii își găsiseră coerența necesară, plecând de la lotul foarte bine garnisit, pentru a putea reuși ceva mai mult în această competiție. După 2-2 la Paris și pe fondul absențelor din linia de mijloc, Laurent Blanc a fost atacat brusc de panică și a schimbat sistemul. Fix în cel mai important meci al primăverii, Blanc a început cu o linie de 3 fundași centrali, Aurier-Thiago Silva-Marquinhos, menită pesemne să aducă mai multă siguranță, dar și să ofere o superioritate numerică la mijlocul terenului. Ideea a fost proastă, căci nici siguranță în apărare n-a adus, dar nici superioritate la mijloc. Aurier a dat un recital de greșeli și doar norocul, a se citi ratarea de către Aguero a unui penalty plecat dintr-o gafă a sa, a făcut să nu fie responsabil pentru un handicap timpuriu al echipei sale. Totuși, după 2-2 în tur, PSG era echipa care trebuia să dea gol, așadar să atace, deci cu atât mai bizar a fost sistemul inițial gândit de Blanc. L-a schimbat apoi, după accidentarea lui Motta, cu introducerea lui Lucas Moura și retragerea lui Di Maria într-o poziție în care mai jucase la Real Madrid, dar PSG era în acel moment o echipă la care lipsea o întreagă linie, Verratti-Mota-Matudi, după mulți cea mai importantă a echipei, la care Ibrahimovic era dispărut (din nou într-un moment esențial), iar Cavani neinspirat. E un eșec pe care Blanc și l-a asumat, dar care e foarte posibil să aducă multe schimbări în vara ce vine. Inclusiv pe banca tehnică.

Manchester City în schimb a reușit ce puțini anticipau. Într-o perioadă delicată, cu multă incertitudine în ceea ce privește viitorul multor componenți ai lotului, Manuel Pellegrini a izbutit să scoată o performanță ce se adaugă în CV-ul său, unde regăsim semifinale cu Villarreal și ”sfert” cu Malaga, grupări cu la fel de puține șanse la vremea respectivă ca și City azi în fața lui PSG. Pentru chilian se pare că momentele în care nu are nimic de pierdut sunt cele mai profitabile, iar faptul că va pleca din vară e posibil să-l ajute. Dovadă că, marți, l-a ținut pe bancă pe Toure Yaya, un alt nume sigur de plecare, dar mutarea s-a dovedit profitabilă, căci perechea Fernando-Fernandinho a dominat una peste alta centrul terenului. Odată cu revenirea lui Kompany, posibil și cea a lui Sterling, având în tripleta Silva-De Bruyne-Aguero un generator constant de pericol, City poate avea un cuvânt de spus în această ediție de Champions League. Iar faptul că e cea mai slab cotată dintre cele 4 calificate în semifinale (mergând pe ideea că Bayern se va califica în fața celor de la Benfica) s-ar putea transforma într-un avantaj, căci în Champions League statutul de favorită trebuie musai completat și de realitatea din teren, nu doar de nume.