Titlul articolului e un pic exagerat. Pentru că Barcelona n-a pierdut, deocamdată, decât Champions League. Însă acest cuvânt ”DEOCAMDATĂ” are o mare importanță în context, căci în acest moment, dinamica în care a pătruns gruparea catalană nu duce cu gândul decât la ideea că pe 20 martie, pe ”El Riazor”, la fix 30 de zile de la remiza de pe ”Madrigal” cu Villarreal, primul pas greșit al unei echipe creditată cu mari șanse de a face din nou tripla, acel ”deocamdată” ar putea fi șters, iar semnul de întrebare din titlu va fi înlocuit cu mai multe semne de exclamare. Repet, e o posibilitate, asta nu înseamnă că exact așa se va întâmpla, dar, din nou repet, privind starea de spirit a Barcelonei probabilitatea să asistăm la cel mai bizar scenariu din ultimii ani e foarte mare.

Starea de spirit. Am folosit acest termen de zeci de ori pe acest blog ori la emisiuni. Starea de spirit e la fel de importantă ca forma fizică. Dar și în strânsă legătură. Starea de spirit pleacă de la creier. Creierul e cel care dictează tot ce se întâmplă cu noi. Când în creier își fac loc dubiile, când teama câștigă teritorii printre neuroni, tot ceea ce înainte era simplu devine complicat, zâmbetul e înlocuit de un rictus de preocupare, frica de a nu greși guvernează orice activitate, iar teroarea că o gafă poate avea consecințe fatale face ca nimic să nu mai fie la fel.

Ceea ce se întâmplă acum la FC Barcelona este limpede o problemă mentală. Plecată de la una fizică. Plecată de la o alta de proiectare a lotului. Când lotul e restrâns din punct de vedere numeric, e normal să joace doar aceiași, iar când numărul meciurilor e sensibil mai mare decât în sezonul precedent, la fel de normal e să apară epuizarea. Iar atunci când apare epuizarea, apar erorile, căci creierul nu mai e la fel de bine oxigenat și nu mai ia deciziile corespunzătoare. Iar când apar erorile, apar eșecurile. Iar când apar eșecurile, începe să apară teama. Iar când apare teama și eșecurile se înmulțesc, apare prăbușirea. Dacă victoriile aduc victorii, așa cum se tot spune, pesemne că și eșecurile aduc eșecuri.

Acest meci pierdut de Barcelona cu Valencia nu poate fi pus decât pe seama unei probleme mentale. Pentru că nici măcar n-a fost un meci prost. A făcut parte din categoria partidelor nemeritat pierdute, însă și-n fotbal, ca și-n viață, există o roată care se-nvârte, un Dumnezeu al acestui sport, care guvernează peste tot și toate. Barcelona a avut destule meciuri în acest 2016 pe care nu merita să le câștige, dar le-a câștigat din valoare și încredere. Valoarea a rămas, încrederea a dispărut. În plus, în fotbal se mai spune că nu e bine să dai toate golurile deodată, să-ți umilești adversarul căzut, e bine să mai lași și pentru alte ocazii. Barcelona a umilit Valencia în acel meci de Cupă de pe ”Camp Nou”, iar nota de plată a venit abia acum, livrată de aceiași jucători ai Valenciei, reveniți pe ”Camp Nou” cu gândul să facă meciul sezonului, deși nimic nu depindea, pentru ei, de această confruntare. Barcelona putea să conducă liniștit după prima jumătate de oră, ba chiar putea să întoarcă handicapul de două goluri la ce ocazii a avut, dar mingea n-a intrat în poartă. Norocul s-a întors cu spatele, Diego Alves s-a multiplicat în poartă, iar pozițiile din care altădată catalanii marcau cu ochi închiși au devenit incomode chiar și ochii larg deschiși. N-a fost nici măcar un meci slab al lui Messi, care a încercat să ia echipa pe umerii săi, dar Messi depinde mult și de ceilalți în noul concept de joc al catalanilor, în special de Neymar, care de ceva vreme e dispărut, e preocupat de răzbunări minore, pare că e cu gândul la altceva, iar asta se simte.

Ceva se întâmplă și pe bancă. Luis Enrique are săptămâni bune în care parcă a redevenit cel de dinainte de ”Anoeta”, varianta ianuarie 2015. E ursuz, îi repede pe ziariști, răspunde în doi peri la întrebări ce nici măcar nu sunt incomode, plus de asta se pare, dacă e să ne luăm după ce scrie ”El Mundo Deportivo”, cotidian catalan, cu multă influență și informații din interior, s-au răcit din nou relațiile dintre el și vedete. Cu Valencia n-a făcut nicio schimbare (cu Atletico, pe ”Calderon”, a intervenit în meci și a făcut atunci mutări corecte), dar mai mult decât atât, n-a scos niciun jucător de pe bancă la încălzire. Nici n-avea variante, căci Barcelona avea pe lista rezervelor 4 fundași laterali, Dani Alves, Adriano, Aleix Vidal, Douglas, un fundaș central, Bartra, plus Munir, dar să-i scoată la încălzire tot putea, ca să nu mai zic că Dani Alves, cu toate nebuniile lui, putea fi util pe final cu pătrunderile sale în banda dreaptă. Poate că a fost un semn către conducere în perspectiva verii, dar dacă așa a fost e riscant, căci spirala negativă în care a intrat echipa s-ar putea să-l devoreze în primul rând pe antrenor.

În concluzie, e imposibil de analizat o situație ce părea imposibil de anticipat acum o lună. Înainte de Villarreal, Barcelona avea un avantaj liniștitor, dinspre Real Madrid campionatul era dat ca pierdut (dinspre Atletico nu, dar asta ține de Simeone și de mentalitatea lui), iar calendarul nu oferea prea multe bătăi de cap. Nici acum nu oferă, în mod normal, căci Barcelonei i-au rămas doar adversari abordabili, dar nimic nu mai e normal la Barcelona de azi. Echipa seamănă cu un luptător ce urcă în ring știind că are dinamită în pumni, dar blocat mental de o stare de anxietate din care parcă nu poate ieși. Știe că are dinamită în pumni, dar știe și că dacă încasează unul e dezastru. Următorul turnir e pe ”El Riazor”, în fața unui Depor care n-a uitat de acel penalty ratat de Djukic acum 22 de ani, dar care e acum în Primera și pentru că Barcelona i-a permis asta în ultima etapă a sezonului trecut. Se fac 30 de zile de la egalul cu Villarreal. Un meci ce părea simplu a devenit, iată, capital.