Ceea ce se întâmplă în aceste zile la Real Madrid este dovada vie că-n fotbal orice este posibil și că tot ce în iarnă e negru poate deveni foarte ușor alb în primăvară. În ianuarie, la Madrid sentimentul era al unei perpetue crize de nervi, antrenorul se schimbase în mijlocul sezonului, jocul nu mergea, Barcelona era departe în clasamentul Primerei Division, iar a visa la Champions League părea asemănător cu a visa la un câștig la loterie. Pe ”Bernabeu” batistele albe erau pregătite spre a fi fluturate către Florentino Perez, Cristiano Ronaldo era fluierat și admonestat, accidentările se țineau lanț, iar starea de spirit era a unui club ce cocheta mai degrabă cu dezastrul decât cu performanță. Iar acum, 5 luni mai târziu, Real Madrid e în finala Ligii Campionilor, cu șanse de a câștiga campionatul și cu o stare de spirit trecută de nori și ajunsă-n stratosferă. Și dacă există un responsabil pentru toate astea, el se numește Zinedine Zidane. Care cred că și-a câștigat, indiferent de ce va fi la Milano, dreptul de a sta pe banca Realului și-n sezonul viitor.

După intensitatea de marți de pe ”Allianz Arena”, fotbalul ”soft” jucat miercuri pe ”Bernabeu” a dat senzația unei păcăleli. Parcă și-n Internațional Champions Cup din vara trecută au fost partide cu un ritm mai bun, cu ceva mai multă încrâncenare decât cea de miercuri. Iar aici, din capul locului trebuie spus, vina e a celor de la Manchester City. Care părea o echipă în vacanță sau venită la un meci amical, omagial sau ceva de genul ăsta. Mie City mi s-a părut ca un turist de clasă medie, care-și permite vacanțe, dar nu la un hotel faimos de 5 stele, ci undeva pe lângă. Dar dacă se nimerește prin zonă, zice să intre, măcar să vadă cum e, să se plimbe prin holuri, eventual să bea o cafea, măcar să respire un pic din acel aer. Apoi, când termină cafeaua pleacă liniștit la vacanța lui, una rezonabilă, pentru care e invidiat de alții, dar nu una de clasă. Sau, mai degrabă, ca să ieșim din zona vacanțelor, prestația celor de la Manchester City mi-a confirmat, încă o dată, că banii pot aduce fotbaliști mari, pot aduce antrenori buni, pot aduce inclusiv conducători pricepuți, dar nu pot aduce acea capacitate de a lupta din suflet pentru culorile, stema și suporterii unui club, dacă-n ADN-ul acelui club nu stă așa ceva.

Spre exemplu Toure Yaya. Comparați-l, de pildă, cu Pepe. Am evitat să dau exemplul Ramos, căci el e totuși un produs al Realului. L-am ales pe portughez fiindcă e apropiat oarecum ca vârstă cu ivorianul, a fost și el transferat pe o sumă mare și are un salariu destul de consistent. Toure Yaya părea că nu înțelege ce-i cu el și că abia așteaptă să se termine meciul ca să se întoarcă la treburile lui. Părea fie un bugetar cu ochii pe ceas, care rupe ușa când vine vremea plecării sau, dacă preferați, un condamnat pus să facă o muncă în folosul comunității. Pentru o echipă calificată în semifinalele Champions League, la un pas de finală, de istorie așadar, prestația celor de la City e de neînțeles. Nu doar a lui Toure Yaya, ce nu poate fi scos țap ispășitor, ci și a lui Aguero sau De Bruyne.

Evident, Real Madrid nu are nicio vină pentru asta. La fel cum nu are nicio vină pentru adversarii primiți în această primăvară, din care doar Roma, prinsă atunci într-un moment prost, a reprezentat un potențial pericol pe ”Bernabeu”. Cred că Madridului i-ar fi fost mult mai greu acum cu Roma decât i-a fost cu City. Real Madrid a profitat de o conjunctură favorabilă, s-a urcat pe ea și a crescut pe seama rezultatelor obținute. Contra lui City, fără Casemiro și Benzema, dar și cu un Cristiano Ronaldo foarte precaut, Zidane a pus în scenă un Real al mijlocașilor. Kroos, Modric și Isco, plus Bale care se asocia deseori, au controlat jocul la centrul terenului, acolo unde Toure Yaya a fost transformat în jalon. De neînțeles totuși decizia lui Pellegrini de a-l titulariza, căci ultimele sale prestații nu-l recomandau pentru un astfel de meci. Introducerea ivorianului l-a scos din acea zonă pe singurul fotbalist ce putea dezechilibra defensiva gazdelor, l-am numit pe De Bruyne. Aceeași greșeală a făcut-o Pellegrini și-n tur, după accidentarea lui David Silva, de-atunci s-au văzut diferențele între City cu belgianul în centru și City cu belgianul în bandă. De altfel, puținele momente de pericol aduse pe ”Bernabeu” de englezi au venit abia după intrarea lui Sterling, care n-am înțeles de ce nu a fost titularizat.

Puține lucruri se pot spune așadar despre partida de miercuri seară. City a făcut un meci inexplicabil de prost, iar Real Madrid unul sobru, fără să-și asume riscuri, în continuare cred cu amintirea acelui eșec de la Wolfsburg în minte. Doar după ieșirea lui Isco și intrarea lui James Rodriguez au existat ceva emoții, dar în niciun caz o stare de teroare. Real Madrid merge la Milano, unde vom avea din nou o finală ”made in Primera”, încă o dovadă a supremației acestui campionat în Europa la acest moment. La Milano însă, după colț, stă Simeone, care așteaptă de doi ani acest moment. Prin Madrid circulă o legendă cum că după finala de la Lisabona, Cholo a intrat în vestiar și ar fi făcut o promisiune: nu plec de la Atletico până nu răzbun seara asta.