Liverpool a reușit joi seară să salveze onoarea Premier League și să salveze o hegemonie a Primerei Division asupra competițiilor europene în acest sezon. După finala madrilenă de Champions League, dacă am fi avut FC Sevilla-Villarreal în ultimul act al Europa League ar fi fost, poate, cam mult. O finală europeană jucată între două echipe din aceeași țară, din același campionat, pe care le-am mai văzut întâlnindu-se măcar de două ori de-a lungul unui sezon, nu are aceeași aură de spectacol precum o confruntare inedită, între două reprezentante ale unor țări diferite.

A fost cel mai drastic eșec al celor de la Villarreal în acest an. I-am comentat de multe ori pe oamenii lui Marcelino, inclusiv în meciul pierdut cu același scor pe ”Bernabeu”, în fața Realului, dar nici atunci dimensiunile eșecului n-au fost atât de pronunțate. Efectul ”Anfield”, de care tot vorbea Klopp înainte de partidă (și care pare să fi fost principalul atu al ”cormoranilor” în a-l convinge să preia o echipă în plină competiție, dar voi reveni asupra acestui aspect), efectul ”Anfield” așadar i-a marcat psihic pe spanioli făcându-i, cazul lui Bruno Soriano, de exemplu, dar și Bakambu ori Denis Suarez, să arate cel mai slab joc al sezonului.

În mod logic, a fost cel mai bun meci al lui Liverpool în perioada Klopp. Peste cel cu Dortmund, care a avut multă vreme dimensiunile unui eșec notabil, peste cel cu Manchester United. Vorbim totuși de un adversar, Villarreal, pe care mulți îl apropie de Atletico Madrid ca filozofie, vorbim de o semifinală europeană și de o partidă ce pleca da la un 0-1 în tur, cel mai complicat rezultat pentru un retur pe teren propriu, căci pare facil de întors, dar e extrem de periculos, fiindcă un gol al adversarului îți ruinează orice strategie inițială (vezi Bayern cu Atletico).

Am revăzut joi seară multe din elementele fotbalului prestat de Borussia Dortmund în perioada sa de glorie cu Klopp la timonă. Intensitate, presiune și mai ales viteză, viteză de reacție și viteză în derularea contrelor, știința de a ține de minge exact cât trebuie și, mai ales, capacitatea de a nu-și expune prea mult o apărare în care Kolo Toure e evident veriga slabă. Aici va fi problema lui Klopp contra Sevillei, la Basel, căci trupa lui Unai Emery e expertă în a valorifica slăbiciunile adversarului. Un soi 4-3-1-2, de multe ori schimbat în 4-1-3-2, cu Emre Can pe rolul mijlocașului ”box to box”, care a acoperit toate zonele terenului și nu i-a lăsat pe cei de la Villarreal să se desfășoare. Senzația e că și dacă Villarreal reușea să deschidă scorul, la acele ocazii din debut, tot Liverpool s-ar fi calificat în finală, căci sentimentul de nesiguranță oferit de apărarea lui Marcelino, care a schimbat ambii fundași centrali față de tur, a fost limpede. Concluzionând, o victorie absolut meritată, o calificare logică și o postură de favorită pentru Liverpool la finala de la Basel.

Ar fi două aspecte ce se leagă de acest joc. Primul ar fi Jurgen Klopp. M-am întrebat de multe ori ce l-a făcut pe Klopp să accepte oferta lui Liverpool în plin sezon. Antrenorii cu nume evită de regulă astfel de situații, preferă să ia o echipă de la zero și să alcătuiască ei tot ce ține de strategie. La puține zile de la oficializarea înțelegerii cu ”cormoranii” a apărut știrea plecării lui Guardiola de la Bayern, lucru pe care nu cred că Jurgen Klopp nu l-a știut. La acest nivel informațiile se află mult mai repede și pe alte canale decât din presă. M-am gândit mereu la Klopp ca omul ideal să preia pe Bayern după gestiunea Guardiola și mulți cred că-s de acord cu mine. Încep să cred însă că, de fapt, Liverpool a clubul ideal pentru un antrenor precum Klopp. Combinația de pasiune și fotbal ce există în tehnicianul german se regăsește din plin pe ”Anfield”. Atmosfera creată de suporteri și stilul electric al lui Klopp s-au întrepătruns mai repede decât anticipa toată lumea, iar germanul a reușit să rescrie orizontul de așteptare. ”Cormoranii” visează la titlu în Premier League, dar nu-i fac lui Klopp o obligație din asta, căci după mai bine de două decenii de lipsă n-ar avea nici un rost. Își doresc mai întâi ca echipa lor să conteze, să se implice, își doresc să vadă jucătorii făcând același lucru, adică implicându-se, iar stilul lui Klopp garantează asta.

Al doilea aspect e legat de Premier League. În momentul de față, Primera Division e peste Premier League, e campionatul mai valoros, căci valoarea se măsoară în trofee continentale și-n duelurile dintre reprezentante. Mulți confundă spectacolul cu valoarea. A fi spectaculos, iar Premier League e cel mai spectaculos campionat din lume, a fi atractiv pentru cei care privesc e una, a fi valoros e alta. Faptul că Leicester a câștigat anul acesta campionatul nu e nici pe departe semn de valoare, dimpotrivă, e semn al unei supraevaluări evidente a multor fotbaliști de la cluburile importante. Englezii au bani, dar îi aruncă de multe ori nejustificat, fără ca asta să însemne neapărat valoare.

Cred însă că lucrurile se vor schimba, iar ceea ce a făcut Jurgen Klopp la Liverpool e doar începutul. În sezonul viitor va fi și Guardiola, va fi și Conte, eventual va fi și Mourinho, Slaven Bilic și Pochettino își vor fi mărit experiența, mai e și Wenger pe-acolo, care arde de nerăbdare să arate că nu-i terminat. Cei amintiți aduc, dincolo de latura tactică, mai mult criteriu când vine vorba de achiziții. Garantează și proiecte, nu doar salarii, garantează strategii, nu aruncatul banilor pe fereastră. Vor fi din nou sume mari ce se vor învârti în mercato, sunt convins, dar cred că investițiile vor fi făcute mai gândit, nu doar de dragul de a le face. Premier League pare să se fi trezit din amorțeala și ușoara lehamite ce-i cuprinsese pe toți cei de acolo față de competițiile europene, lehamite plecată mai mult din neputință decât din aroganță și zău dacă nu Jurgen Klopp are o mare parte din meritul acestei dezmorțiri.