Se fac, iată, 30 de ani de când, vorba unui promo, am fost şi noi stăpânii lumii. Vai, ce mult a trecut! Ce mult am îmbătrânit! Și ce repede! Cât am vrea cu toții să dăm timpul înapoi, să mai trăim o dată acele zile, să mai fim încă o dată tineri! Din păcate nu se poate, trebuie să trăim prezentul, dar să nu uităm niciodată să ne onorăm trecutul. 7 mai rămâne o bornă importantă în fotbalul românesc, poate cea mai importantă. Pe 7 mai 1986 o echipă din România aducea Cupa Campionilor Europeni la Bucureşti. Și conducea, vorba acelui promo, lumea.

Am mai spus-o, nu sunt și nu voi fi probabil niciodată stelist, dar asta nu înseamnă că nu știu să respect adevărul și valorile. Ceea ce alții nu fac. Mi-amintesc perfect acea zi de 7 mai. Nu eram stelist nici atunci, dar nici nu pot spune că am ținut cu Barcelona. Pe vremea aia parcă nu existau pe la noi porniri de genul ăsta. Mai ales că taică-miu a fost unul dintre românii care au avut marele noroc să fie în galeria Stelei, pe ”Sanchez Pizjuan”. A plecat în dimineața meciului și s-a întors în aceeași noapte, iar până a ajuns acasă habar n-am avut dacă totul e în regulă cu el, dacă zborurile au fost ok, dacă la Sevilla lucrurile au decurs pașnic și tot așa. Pentru cei foarte tineri, care nu se pot despărți de telefonul mobil nici în somn, poate părea greu de imaginat, dar atunci așa erau vremurile, iar în România cu atât mai mult, erau anii cei mai negrii din perioada lui Ceaușescu. Știu că mi-am dorit un tricou, un fular, orice cu care să mă pot lăuda la școală, ca orice copil, dar n-am avut noroc. Valuta era strict interzisă în acele timpuri, puteai ajunge la pușcărie dacă erai prins cu un dolar în buzunar, așa că din generoasa sumă de 5 dolari pe care au primit-o ca un soi de diurnă cei care au plecat acolo n-am putut primit decât un pachet de biscuiți și un ziar Sport, din acea zi de 7 mai. Poate că a fost un semn, cine știe! Am păstrat ziarul ăla mulți ani, împreună cu programul meciului, cu celebra fotografie a Stelei sub are scria ”Steaua de Budapest”. Din păcate nu mai am nici ziarul, nici programul. S-au rătăcit pe la Gazetă, i le-am dat lui Andrei Vochin atunci când a scris cartea despre Steaua 1986, și nu mai știu ce s-a întâmplat cu ele. În fine, asta să fie paguba mea.

Steaua, clubul în sine, nu face nimic pentru a marca această dată. Nu face de ani buni, ceea ce nu e normal. Sau deja a devenit normal pentru ei. Sprițul câmpenesc organizat într-o zonă splendidă pentru agroturism nu reprezintă decât o încercare a unora de o vopsi o stare de nepăsare a celor care ar trebui să facă din momentul Sevilla 1986 un reper istoric. Astăzi e un pic mai complicat, finanțatorul are și el problemele lui, dar altădată nu era. Spre exemplu în 2011, când s-au făcut 25 de ani, ori în 2006, când s-au împlinit 20 de ani.

Pe de altă parte, nu e nici o mirare că finanţatorul nu e parcurs de nici o emoţie când se vorbeşte despre 7 mai 1986. Pe vremea aia era un demn habarnist în ale fotbalului, nu că acum ar fi o enciclopedie, şi un destoinic crescător de animale. Pesemne că-şi aduce mai repede aminte cum mergea iaurtul pe 7 mai 1986 decât cum au transformat Lăcătuş şi Balint penaltyurile decisive. Cine au fost cei care au ratat deja e prea mult.

Să revenim la oile noastre! Merge în context. Şi să vorbim despre un lucru important. La care astăzi nici măcar n-am avea curaj să visăm. În 1986 am avut o echipă care a bătut Barcelona. Sunt destui care spun acum că meciul a fost prost, că Steaua doar s-a apărat și a avut noroc. OK, și ce dacă? O fac destui și astăzi. Ideea rămâne. Aşa prost cum a jucat, Steaua a fost egala Barcelonei timp de 120 de minute şi a bătut-o la penaltyuri. Iar acel meci nu reprezintă sub nici o formă caracteristica fotbalului Stelei din acea perioadă, absolut strălucitor pe alocuri. “Tiki-taka Barcelona” nu era o caterincă ieftină, zău că era chiar o realitate! Steaua din 1986 pasa mult mai repede decât Steaua de azi, viteza de joc de atunci era peste cea de azi. Luaţi de curiozitate orice meci de atunci, returul cu Anderlecht spre exemplu, şi o să vă convingeţi.

Ce s-ar întâmpla azi la un meci cu Barcelona nu-i greu de imaginat. Au trecut 29 de ani de când jucam de la egal la egal cu ei. Între timp, noi am scăzut încontinuu, iar ei au crescut constant. Ei au investit sute de milioane de euro într-o academie de fotbal devenită astăzi un reper în domeniu, în care orice copil ar vrea să ajungă, noi n-am investit în nimic, dimpotrivă, am distrus şi ce aveam. În timp ce ei finanţează calitatea, chiar derapând uneori de la regulamente, la noi se finanţează doar mediocritatea.

Sunt lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Aşa cel puţin se spunea într-o reclamă tv. Se mai spunea ceva acolo: “Fericirea copilului meu e nepreţuită”. Pe 7 mai 1986, milioane de oameni au fost fericiţi. Copiii de atunci au devenit oameni mari, oamenii mari de atunci au mai îmbătrânit. Amintirile lor sunt nepreţuite. Amintirea fericirii de atunci. Şi nici un finanţator din lume nu va putea cumpăra acest sentiment!