Așteptarea a luat sfârșit. Pregătirile s-au încheiat, ultimele detalii au fost deja reglate. De azi începe Europeanul. Care e și al nostru, căci după mult timp suntem și noi părtași la festivalul fotbalistic al continentului. Un festival cu mai multe voci decât de obicei, cu mai multe meciuri decât de obicei, cu mai multe prezențe inedite decât de obicei, dar un festival la care, indiferent de situație și de finalitate, trebuie să ne bucurăm că suntem prezenți. Prea multe veri de genul ăsta am fost implicați în turnee finale de dat cu părerea, prea multe veri de genul ăsta le-am petrecut privind la alții și gândindu-ne cum ne-ar fi stat nouă acolo, în prea multe veri de genul ăsta ne-am dorit fie și să putem critica, dar să avem, pe cine. Scufundată într-o mare de indiferență națională, după ce naufragiase într-un ocean de mediocritate, ”naționala” de fotbal a României își revendică din nou dreptul de ne reprezenta ca nație. Suntem la Euro, suntem în Franța, ba mai și jucăm deschiderea chiar cu Franța. Până una alta, să ne bucurăm!

Așadar, ”enfants de la patrie, le jour de France est arrivé!”. Evident, nu așa sună ”Le Marseillaise”, imnul atât de frumos al Franței pe care-l vom auzi azi pe ”Stade de France” după ce vom fi încercat și noi, românii prezenți, să arătăm că și ”Deșteaptă-te române” se poate auzi și el cu putere. E doar o adaptare, plecată de la un celebru refren al stadioanelor noastre de dinainte de 1989, ”x sau y, nu uita, a venit și ziua ta!”, în locul lui ”x sau y” fiind echipa adversă, rivalul ce trebuia speriat cu astfel de îndemnuri. Nu știu cât de tare se va speria Franța de noi în seara asta, dar știu că trebuie să luăm lucrurile ca atare, să ne privim bine de tot lungul nasului și, ca să citez din nou, să nu ne facem iluzii ca să n-avem deziluzii. Franța e una din forțele fotbalului de azi, am mai spus-o, pentru mine e principala favorită a Europeanului, e cu două, dacă nu cumva cu trei etaje valorice deasupra noastră. Pe de altă parte, România n-a prea făcut meciuri proaste la turneele finale, nouă în ultimul timp n-a fost greu să ajungem acolo, dar rezultate vecine cu dezastrul n-am prea avut. ”Franța, nu uita, a venit și ziua ta!”. Cam așa ar trebui să sune, nu? De ce să nu credem în posibilitatea asta?

Franța nu e totuși chiar o mașinărie perfectă. De altfel, niciuna dintre selecționatele văzute drept favorite (Franța, Germania, Spania, Belgia, Anglia, Italia, Croația, cam asta e ”grila mea de start”) nu e. După doi ani și 20 de meciuri amicale, Didier Deschamps a pus bazele unei construcții solide, dar care are și unele crăpături. Absența lui Benzema lasă Franța fără un lider. Personalitatea lui Karim, traseul lui sportiv, CV-ul său din ultimii ani, la care se adaugă și Liga Campionilor câștigată de curând, îi acordau dreptul de a fi lider al unui vestiar în care doar Evra sau Matuidi ar putea revendica acest statut acum. Pogba și Griezmann, la care fac toți apel, sunt încă tineri, iar presiunea de a fi liderul unei echipe ce aspiră la trofeul suprem e foarte mare. Să ne amintim doar de felul în care a resimțit Pogba această presiune la Juventus, atunci când plecările lui Pirlo și Vidal l-au transformat în șeful de la mijlocul terenului.

Dar absența lui Benzema s-ar putea să se vadă și-n joc. Sau mai ales în joc. Cu stilul său asociativ atât de bine dezvoltat la Real Madridul lui Cristiano și Bale, el putea fi de mai mare ajutor decât este Olivier Giroud, cel ce se prefigurează a fi înlocuitorul. Giroud e genul de atacant care nu crează ci doar așteaptă să fie servit, spre deosebire de Benzema, despre a cărui aplicare spre faza de construcție am vorbit de foarte multe ori. Vi-l imaginați pe Giroud pasând decisiv, așa cum o făcea Benzema? Sau intrând în jocul de pase scurte, de combinații dublate și redublate? Nu prea. Asta implică o dificultate în plus pentru cei din linia de mijloc, dar și pentru colegii fotbalistului de la Arsenal din linia de atac, probabil Griezmann și Payet. Eu unul cred că mai mare nevoie ar avea Giroud de Coman, om de bandă și de centrări, decât de Payet, dar aici deja intrăm în detalii. Ar fi tare bine însă, apropo de Payet, ca ”tricolorii” să încerce să nu-i ofere prea multe oportunități de a avea lovituri libere, pe care am văzut cu toții cât de bine le execută. La fel cum ar trebui să încercăm să nu le acordăm prea multe cornere ori lovituri libere din lateral, căci și la acest tip de faze fixe francezii sunt periculoși.

Un alt punct mai slab, evit să-i spun totuși vulnerabil, al Franței e apărarea. Fără Varane, ”Les Bleus” pierd o bună parte din capacitatea de a ieși coerent din apărare, căci Rami n-are capacitatea lui Varane de a da pase corecte, curate. E acel concept de primă pasă de care am tot vorbit, pe care inclusiv Mathieu, după atâtea antrenamente la Barcelona, cred că l-a deprins mai bine decât Rami. Rămâne Koscielny angajat în această idee, dar un presing agresiv orientat către el din partea lui Florin Andone l-ar pune într-o oarecare dificultate. Exact asta au făcut și scoțienii și camerunezii, în ultimele ”amicale” ale Franței. Nu zic că aici ar fi cheia meciului, dar cred că e o temă de luat în calcul.

Marele atu al Franței de azi e linia de mijloc. Matuidi-Kante-Pogba sunt trei ”bestii”, ca să-l citez pe Ilie Dumitrescu. Din punct de vedere fizic sunt impresionanți toți trei, din punct de vedere al capacității de efort de asemenea. Prezența lui Kante, care parcă e pe baterii, reprezintă o mare problemă în special pentru Nicușor Stanciu, căci cu el va interacționa probabil mijlocașul lui Leicester cel mai mult. Pierderile în zona de mijloc trebui pe cât posibil evitate, mai bine faci un fault sau bubui mingea în tribună decât s-o pierzi și să oferi variante de reacție rapidă francezilor. Pe de altă parte, din punct de vedere al creativității, cei trei nu strălucesc. Nu-s Iniesta, Ozil sau De Bruyne, iar acest mic deficit, adăugat la absența lui Benzema s-ar putea să conteze.

Spuneam mai sus că ar fi bine să nu ne facem iluzii. E totuși doar un meci, chit că l-am așteptat atât de mult. Francezii sunt buni, noi nu mai suntem ca pe vremuri, ca-n 1994, ca-n 1998, nici măcar ca-n 2008, atunci când am făcut 0-0 cu ei. Mi-e teamă însă că lumea crede altceva, că încă joacă Hagi, că încă îl avem pe Belo, că încă sunt Gică Popescu și Lupescu acolo, că e Ilie, că e Răducioiu. Sau Chivu, Mutu, Contra, Daniel Niculae și ceilalți din 2008. Mi-e teamă de tot ce înseamnă tradiția acestui colț de lume din care ne tragem. Tradiția de fi mereu aproape și în același timp mereu departe. Tradiția de a atinge gloria cu un deget și a o scăpa printre celelalte. Mi-e teamă de francezi, foarte teamă, dar mi-e teamă și de noi.

Dar poate că de data asta va fi altceva. Iar ”data asta” să se extindă și la meciurile cu Elveția și Albania. Poate că spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă se va regăsi în cei 11 sau 14 ”tricolori”. Care vor fi ei, asta chiar n-are importanță. Sunt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba. Vor fi mulți și aici, pe ”Stade de France”, vor ridica vocea, vor încerca să câștige războiul lor cu francezii și, nu știu de ce, simt că ei vor reuși. Ar fi bine ca și cei din teren să încerce măcar s-o facă. Atât, să încerce. Să se bucure de această posibilitate de a juca un European, o posibilitate ce nu li se oferă prea des.

Poate că, cine știe, ”Le jour de gloire est arrivé!”.