O să mă refer în cele ce urmează la meciurile disputate luni la Euro. Și s-ar putea deci să fie un text ceva mai lung. Pentru că a fost o zi încărcată. A jucat și Spania, una dintre favorite, a jucat și Belgia, o altă selecționată pe care mulți, inclusiv eu, o vedeau (eu o văd în continuare) capabilă să lupte pentru trofeu. A jucat Italia, ceea ce nu e puțin lucru, căci Italia, chit că generația ”azzurra” de azi e ceva mai jos decât cea care câștiga, fix acum 10 ani titlul mondial, rămâne Italia. Și a mai jucat și Zlatan Ibrahimovic, una dintre atracțiile indiscutabile ale acestui European. În continuare, câte ceva din fiecare.

Încep cu Belgia-Italia. Cred că destui au așteptat meciul ca să vadă de ce e în stare Belgia. Era un examen pentru ”diavoli”, mai ales că adversarul nu era deloc unul comod, nu era de la acel etaj al reprezentativelor apărute la acest European prin contextul generos al calificărilor. Adversarul era Italia, care, ca să merg pe linia imobiliară, are penthouse-ul său în istoria fotbalului, un spațiu ”locativ” dat de trofeele câștigate de-a lungul timpului. Am așteptat Belgia, dar am redescoperit Italia, o selecționată care aproape niciodată nu impresionează în preliminarii, dar care găsește mereu resurse să apară cel puțin rezonabil la turneele finale.

Atunci când vine vorba despre echipele de club, mai ales despre cele implicate în Champions League, discutăm mereu despre tradiție. Și despre cât de greu este pentru o grupare fără mare tradiție, fără mare istorie, fără mare obișnuință în a se lupta de-a lungul timpului pentru trofee, despre cât de greu este așadar să se implice și să devină importantă. Cel mai proaspăt exemplu ne-a fost oferit de Manchester City, în semifinala de Ligă cu Real Madrid. Tradiția și obișnuința de a juca astfel de partide a Realului a acționat ca un medicament la problemele existente, în fața unui adversar cu multă calitate individuală, dar căruia îi venea cam strâmt tricoul unui astfel de nivel.

Nu vi se pare că Belgia de la Lyon a semănat, în fața Italiei, cu Manchester City? O trupă plină de staruri, dar fără o linie melodică limpede, fără un dirijor, cu soliști care nu știau când să intervină și când nu, cu o orchestră care a mai falsat câteodată și, în general, cam fără partitură. Manchester City și PSG reprezintă clasicele exemple ale teoriei de mai sus, de echipe apărute oarecum artificial (chit că ambele aveau în spate ani buni de existență, chiar și trofee, în ultimul timp dispăruseră din prim-plan), grație unui desant de petro-dolari suficient de brusc și neașteptat. Belgia pare City-ul sau PSG-ului echipelor naționale, cu diferențele de rigoare, căci această generație de excepție a fotbalului belgian nu a apărut ca urmare a banilor investiți ci a unei strategii bine pusă la punct în interior, incluzând aici și sistemul de desfășurare a campionatului, pe care încercăm să-l implementăm și noi. Știu, o să spuneți că marea majoritate a celor chemați de Wilmots vin din străinătate, de acord, dar ei tot din campionatul belgian au plecat înainte să ajungă la cluburile din exterior.

E o comparație ușor forțată, recunosc, cea între Belgia și Manchester City. O echipă națională, iar asta e problema fiecărui selecționer, nu are cum să ajungă, decât foarte greu și după mulți ani, la coerența și la automatismele din jocul echipelor de club, unde antrenamentele se fac zilnic, meciurile sunt multe și traseele intra mai ușor în memorie. De acord cu asta. Seamănă însă Belgia cu City sau PSG la calitatea jucătorilor. Toți, dar absolut toți cei selecționați de Wilmots sunt de mare calitate, îi știm aproape pe toți de unde provin fără să fie nevoie să ne gândim mai mult de două secunde. Dar ca echipă, ca grup mai bine zis, lucrurile sunt departe de a fi rezolvate.

Belgia nu se poate agăța de nimic pentru a scuza eșecul cu Italia. Nici de ghinion, nici de arbitraj, nici de teren. De nimic. La belgieni s-au văzut carențe în toate fațetele jocului. Plecând de la cei doi fundași centrali din laturile apărării , care nu urcă decât foarte rar, continuând cu cei trei mijlocași, toți trei de profil defensiv, care nu oferă prea multă creativitate, terminând cu cei din față, unde Hazard și De Bruyne par marginalizați în bandă, căci nu au decât varianta unor acțiuni personale, iar Lukaku se întrece în imprecizii, Belgia e definiția perfectă a entropiei fotbalistice. În plus, Marc Wilmots nu dă senzația că ar avea și un plan B, eventual un plan C, în minte pentru a debloca anumite situații limită.

N-aș vrea să trec însă în extrema cealaltă, a celor care deja văd Belgia eliminată din competiție inclusiv înainte de faza eliminatorie. Totuși Belgia are, luat fotbalist cu fotbalist, un lot de primele locuri. Poate doar Franța, Germania și Spania să se compare, la calitate, cu ”diavolii roșii”. Le lipsește însă acel ceva care să-i transforme în echipă națională mare. Le lipsește o victorie mare, care facă această generație să eclozeze și să se dezvolte ulterior normal. Poate că un meci în care nu va trebui neapărat să atace le va veni mai bine belgienilor, căci dacă e să rămânem la nivelul comparațiilor, puține ”naționale” de la acest turneu final au apărarea Italiei.

Și cu asta trec la ”squadra azzurra”. Mulți au descoperit luni seară, dar noi am vorbit despre asta de multe ori la emisiunile Fotbal European, că există și un altfel de BBC decât cel de la Real Madrid. Nu atât de estetic poate, sigur nu atât de mediatizat, dar la fel de eficient, plecând de la ideea de bază că fotbalul are două faze la fel de importante, atacul și apărarea. BBC-ul Italiei, Barzagli-Bonucci-Chiellini formează, împreună cu Buffon, cea mai bună variantă defensivă a acestui European. Faptul că joacă săptămână de săptămână împreună, că se antrenează zilnic, îi ajută enorm. La fel cum pe Conte îl ajută și experiența lui De Rossi, plasat în fața celor 3, ori a lui Thiago Motta, care a intrat în locul lui De Rossi. Și o notă în plus pentru Bonucci. Chiar acum, când scriu aceste rânduri, pe ”L` Equipe TV” e analizată prestația lui. Impecabilă. Un singur fault comis, într-o poziție de mare risc precum cea a unui fundaș central. Plus pasă de gol, a la Pirlo, plus multe alte intervenții. Într-o perioadă în care toate cluburile potente financiar caută fundaș central, mă întreb de ce numele lui Bonucci nu apare pe liste. Barcelona, Real Madrid, Manchester United, City, toată caută fundaș central, nu cred că Bonucci ar avea vreo problemă să fie titular la vreuna dintre ele.

La fel cum nu e bine să demolăm din start posibilitățile Belgiei, la fel nu cred că e bine să ne întrecem în elogii la adresa italienilor. Am regăsit la ei aceeași unitate dintotdeauna (momentul intonării imnului a fost realmente epic), i-am revăzut pe ”Fratelli d Italia” în acțiune. Însă, Italia n-a făcut contra Belgiei decât un meci foarte corect, departe de unul mare. Pentru asta mai e timp, rămâne de văzut dacă sunt posibilități. Cu Verratti și Marchisio, Italia ar fi arătat mult mai bine, iar dacă ar fi avut măcar un atacant de calibrul unui Totti, Del Piero, Inzaghi, Luca Toni sau chiar Balotelli din 2012 am fi inclus-o la categoria favoritelor. Va fi însă o echipă greu de bătut Italia la acest European, iar un context favorabil ar putea-o aduce în fața unei mari surprize, căci, spre deosebire de Belgia, are un plan tactic bine structurat. Joacă ce știe și știe ce joacă, iar asta e foarte important.

Ceva despre Spania acum. O victorie precum cea obținută în fața Cehiei e greu de analizat. Vorbeam în precedentul text pe acest blog despre Germania lui Kroos și despre numărul mare de fotbaliști creativi din lotul lui Low. Vicente del Bosque are parcă și mai mulți. Dacă Germania e a lui Kroos și Ozil, Spania e a lui Iniesta, asta e limpede. E un furnizor de pase decisive ce nu-și termină marfa niciodată, depinde pe cine are la recepție. Parcă totuși la nivelul atacanților Spania are o mică problemă, iar absența lui Torres, om de vestiar, cu legături de joc deja create cu Iniesta, apropo din nou de ceea ce vorbeam mai sus, cred că nu are justificare. Spania are însă și un mare avantaj, dincolo de Iniesta. S-a refăcut legătura existentă între Ramos și Pique. Cei doi au fost certați la Mondialul din Brazilia, nu-și vorbeau, iar asta n-aveam cum să nu se vadă în vestiar. Imaginea de după golul lui Pique, cu Ramos cocoțat în cârca lui, e cea mai bună mobilizare posibilă. Iar faptul că Pique, tocmai el, cel înjurat și fluierat pe multe stadioane ale Spaniei, a dat golul victoriei ține de acele ironii ale sorții pe care viața le oferă de multe ori.

Ceva și despre Ibrahimovic. Cineva scria pe twitter, luni dimineață, că 90 la sută dintre cei care se uită la Suedia-Irlanda, în afară de irlandezi și suedezi evident, o fac pentru Zlatan. Mărturisesc că de aceea am și fost pe ”Stade de France” să văd un meci ce nu oferea un afiș prea apetisant (vor mai fi destule la acest European lărgit artificial, genul Austria-Ungaria de azi, Islanda-Ungaria sau România-Albania). Pentru Zlatan. Repet ceea ce am spus și-n emisiunile de luni, Zlatan e cam în aceeași situație cu Cristiano Ronaldo la portughezi, ba chiar mai mult. E prea bun pentru coechipierii pe care-i are.