De fapt, e vorba de șansele Croației. Pentru că-s mai multe și țin de prezent, de trecut și mai ales de viitor. Șansa prezentului, cea cu care s-a prezentat Croația la acest European, e dată de valoarea excepțională a lotului pe care selecționerul Ante Cacic îl are la dispoziție. Cred, așa la o primă vedere, poate superficială, că lotul de azi al Croației e peste cel din 1998, atunci când au prins finala mică. Șansa trecutului vine din meciul cu Spania. Care a trecut și a trecut cu bine. Mai exact de felul în care Spania s-a prezentat la acest meci, acordând Croației șansa de a câștiga, implicit de a câștiga grupa și șansa de a privi cu mult optimism viitorul. Acum vine cea de-a treia, șansa viitorului, căci ocupând locul 1, croații au prins un culoar ce-i poate duce până la finala mare, dacă nu cumva până la trofeu. Croația a prins partea de tablou pe care și-o dorea Spania, fără Franța, Germania, Italia și Anglia, ceea ce poate fi o oportunitate de aur.

Nu știu exact dacă în meciul de marți seară de la Bordeaux a învins Croația sau a pierdut Spania. Cred că puțin din fiecare, care parte atârnă mai greu pe balanță find deja la latitudinea fiecăruia. Un lucru e cert, învingând Spania fără câțiva din oamenii importanți, menajați, protejați ori pur și simplu înlocuiți, Croația și-a urcat starea de spirit în nori și va fi greu pentru orice adversar va avea de-acum încolo s-o coboare.

Eu unul aș merge pe ideea că Spania s-a bătut singură în această partidă. E greu de conceput totuși ca o echipă ce-și propune să câștige Europeanul să nu poată gestiona un rezultat favorabil, un avantaj luat destul de devreme. E bizar cum o apărare formată, se presupune, din unii dintre cei mai în formă fundași centrali ai momentului să ia un gol precum cel marcat de Kalinic. Care Kalinic, în paranteză fie spus, a oferit într-o partidă mult mai multe decât Mandzukic în două și zău dacă nu are Ante Cacic o mare problemă de-acum înainte în a alege titularul postului. E însă absolut uluitor cum o echipă care știe că rezultatul de egalitate te duce pe o parte de tablou ce-ți poate ușura mult drumul spre finală să primească golul decisiv în ultimele secunde PE CONTRAATAC. Situația putea părea firească dacă Spania avea nevoie de victorie, am mai văzut astfel de momente cu o echipă atacând nebunește pe final în căutarea victoriei, descoperindu-se în apărare și primind lovitura de grație pe contraatac. Dar să ai nevoie de egal, să ai în teren jucători cu știința posesiei bine definită la echipele de club și să primești gol pe un contraatac de manual mi se pare o mare mare problemă, un mare mare semn de întrebare și nu-i exclus ca această fază să stea în calea dorinței Spaniei de a câștiga al treilea trofeu consecutiv.

Mi se pare că, spre deosebire de Ante Cacic, care a știut exact cum să abordeze partida, Vicente del Bosque n-a prea înțeles. Am încercat la Fotbal European, marți seară, înainte să înceapă meciul, să ne explicăm de ce Del Bosque începe cu formula de bază. Riscând inclusiv cu Sergio Ramos, aflat la un cartonaș de suspendare. Ceea ce, din nou în paranteză fie spus, s-a cam văzut în partidă, Ramos evitând cu bună știință momentele de intensitate ce l-ar fi putut costa un ”galben”. Gică Craioveanu părea contrariat, pe undeva normal, căci presa spaniolă mersese aproape in corpore pe ideea unor schimbări. Ilie Dumitrescu a încercat să explice echipa de start prin dorința lui Del Bosque de a cimenta acele automatisme despre care se vorbește atât la o echipă națională.

Acum doi ani, imediat după eșecul Spaniei cu Olanda la Mondialul brazilian, eșec care a dus în cele din urmă la eliminare, scriam pe acest blog despre Del Bosque că pare un antrenor ”încremenit în timp, criogenat parcă din zilele Mondialului câștigat în 2010”. Aceeași senzație o am și acum. Del Bosque e fix ca un șofer bătrân, care și-a cumpărat în urmă cu ceva timp o mașină bună și are mare grijă de ea. N-o forțează, merge cu viteza legală, o șterge mereu de praf, dar nu schimbă piesele decât atunci când se strică de tot, nu încearcă să aducă nicio îmbunătățire. Schimbările făcute marți au fost, cu excepția introducerii lui Bruno Soriano, oarecum neinspirate, pentru a fi făcute mai degrabă. Bruno alături de Sergio Busquets e o mutare ce-și are explicațiile sale, dorința de a controla centrul terenului, deși poate că mai util acolo era Koke, cu mai multă implicare și-n faza de construcție. Dar apoi, Aduriz la Morata și Thiago la Fabregas au fost modificări ce n-au adus nimic. Peste toate, rămâne greu de explicat această extrem de lentă tranziție defensivă, ca și ideea de a primi pe contraatac un gol ce s-ar putea să atârne decisiv în economia turneului final.

Pentru Spania se deschid acum noi orizonturi. Urmează Italia, cu al său BBC ce a arătat foarte bine, cu a sa dinamică atât de cunoscută, cu a sa determinare atât de lăudată. Apoi ar fi Germania, iar apoi Franța. Aici se va vedea forța grupului pe care Del Bosque l-a deplasat la acest European. Pentru Croația, de asemenea. Are șansa de a scrie istorie, de a aduce în prim planul Europei un fotbal marcat de multe probleme interne. Croația are un lot plin de valori individuale și un colectiv de manual, cu un sentiment patriotic extrem de pronunțat. De-acum a devenit una dintre favorite, iar ăsta e un pas înainte foarte important, dar, în același timp, și greu de gestionat.