Prea ocupați cu Campionatul European, am trecut destul de ușor peste două informații care, în mod normal, ar fi stârnit ceva comentarii. Și asta pentru că vorbim despre două cluburi importante din fotbalul european ce tocmai și-au anunțat noii antrenori cu care vor pleca la drum în sezonul viitor. PSG a oficializat numirea lui Unai Emery, anunțată de zile bune, în timp ce AC Milan l-a instalat pe banca tehnică pe Vincenzo Montella.

Unai Emery face pasul așadar de la FC Sevilla la PSG. Un mare pas înainte pentru el, atât din punct de vedere financiar cât și din punct de vedere al obiectivelor sale. Unai merge la Paris având în bagaj cele trei trofee Europa League cucerite de manieră consecutivă cu FC Sevilla, dar și 10 ani de muncă la un nivel destul de înalt. Dar nu atât de înalt precum i se va cere la PSG, pentru care aducerea lui Emery n-a fost deloc un demers ieftin, căci înainte a fost nevoie ca Laurent Blanc să fie convins să plece, iar apoi ca FC Sevilla să fie convinsă la rându-i să accepte să se despartă de antrenorul său. Când ai bani însă ai și putere mare de convingere, astfel că 22 de milioane de euro către Blanc și alte două milioane către Sevilla (de la 1 iulie se făceau 4 milioane) au fost argumentele parizienilor, care au deschis astfel calea tehnicianului basc către orașul luminilor.

Dar de-aici încolo încep întrebările. Justificate aș zice, căci dacă despărțirea de Blanc era un lucru așteptat și sugerat de mulți, în special după eșecul  destul de greu de digerat din acel retur cu Manchester City ce a însemnat încă o eliminare din Champions League încă din faza ”sferturilor”, numirea lui Unai Emery a surprins puțin. Suntem de acord că PSG avea nevoie de un antrenor cu o anvergură pe măsura celei pe care o are lotul, dar are oare Unai această anvergură? Să luăm spre comparație ce s-a întâmplat la celelalte mari forțe ale continentului care au apelat la schimbări pe banca tehnică! Manchester United l-a pus pe Mourinho, City pe Guardiola, Chelsea pe Conte, Bayern pe Ancelotti. Iar PSG pe Unai Emery. E clar, spre deosebire de cei pomeniți mai sus, Unai are un mare plus: are două trofee continentale, fie ele și de Europa League în ultimii doi ani, iar dacă extindem la ultimii trei ani doar Ancelotti cu a sa Ligă a Campionilor din 2014 îl concurează. Dar și un mare minus: charisma. Extrem de importantă atunci când vine vorba despre un club universal așa cum a devenit PSG. Semnele de întrebare nu vin deci de la performanțe, ci de la stil, de la felul de a fi  al lui Emery, ce pare mai mult stilul acela de tehnician ce scoate performanțe de la echipe mai mici, pe care le formează el și le face competitive, cu jucători mai degrabă din al doilea etaj valoric. Acum la PSG găsește un lot excepțional, un vestiar plin de ego-uri și caractere puternice, cu fotbaliști suficient de răsfățați, dar și niște aspirații pe care nu le-a mai avut în carieră. La PSG nu i se va cere să câștige Europa League ci direct Champions League.

Am citit mai demult un interviu excelent cu, pe atunci, antrenorul celor de la FC Sevilla. Care a vorbit, printre altele, extrem de sincer despre cariera lui de jucător. Format la Real Sociedad, el fiind născut foarte aproape de San Sebastian, la Hondarribia, o splendidă micuță localitate la granița cu Franța, Emery a recunoscut foarte franc că n-a fost cine știe ce jucător. ”Cam pușcărie” l-a caracterizat Gică Craioveanu, cu care a coincis un sezon la Real Sociedad. Cariera i-a fost însă marcată de o teribilă accidentare pe când juca la echipa a doua a Sociedadului, care l-a influențat mai ales din punct de vedere psihic, căci n-a izbutit să scape de teama de a pune, cum se spune, piciorul mai cu nădejde. În acel interviu, Emery a spus însă un lucru extrem de interesant: ”Eu, ca jucător, am învățat foarte multe de la felul în care antrenorii pe care i-am avut nu au reușit să-mi corecteze carențele”. De aici și stilul său extrem de energic cu care se comportă pe bancă în timpul meciurilor, dar și la antrenamente, dorința de a corija și cea mai mică eroare pe care o observă la jucătorii săi.

Ei bine și asta e un semn de întrebare. Cum va evolua relația sa cu jucătorii de mare calibru ai PSG-ului plecând de la acest mod de lucru? Cum vor reacționa fotbaliștii parizieni, după experiențele cu tăcuții Blanc și Ancelotti, văzându-l pe Unai cum se agită pe margine ca un leu în cușcă? În fine, am mai spus-o, asta cu leul în cușcă e o expresie care nu prea înțeleg de unde vine, căci am văzut destui lei prin cuștile grădinilor zoologice ce nu mi s-au părut deloc agitați, mai degrabă blazați, așteptând ora mesei ca un bugetar ora de plecare acasă. Apoi vine partea tehnică a viitoare conviețuiri. Adept în general al unui 4-2-3-1 mai degrabă defensiv, cu accent pus pe o apărare sigură, organizare perfectă și mai apoi pe cei ”3R”, recuperare, recondiționare, refolosire a baloanelor pe fază de contraatac, Emery e destul de departe de a fi un antrenor spectaculos. Joacă mult cu fundașii laterali și cu jucătorii de bandă ca element de surpriză pentru adversar și cere intensitate pe tot parcursul celor 90 de minute. Nu ezită să folosească chiar și două vârfuri, dacă situația o cere, dar nu pune prea mare preț pe spectacol, pe show.

În interviul de care vorbeam, Unai povestește cum se uită în permanență la fotbal, cum se duce, atunci când are timp, să vadă inclusiv meciuri din categorii inferioare, pentru că și de-acolo are de învățat, câteodată chiar mai multe. Văzut ca un perfect antrenor al ”muritorilor”, vezi și perioada sa de la Valencia, când se clasa mereu în spatele granzilor Barcelona și Real Madrid, Unai Emery a făcut acum pasul spre tărâmul zeilor. Spre un grande. E limpede că-i provocarea carierei sale, dar, dincolo de toate semnele de întrebare ce se ivesc, cred că e de apreciat un om care iese din zona sa de confort și riscă tot ce a acumulat până acum. De la FC Sevilla nu-l dădea nimeni afară, de la PSG e un risc foarte mare să se întâmple asta, dar în viață dacă nu riști, nu câștigi.

P.S.

Două vorbe și despre Vincenzo Montella și pasul său către Milan. Mai bine zis pasul făcut de Milan prin instalarea sa. Mai pe scurt pentru că, să-mi fie cu iertare, Milanul de azi e departe de prim-planul de altădată. Din păcate, pentru că, dacă mai sus am vorbit de granzi, AC Milan e un grande al fotbalului. Care trebuie cumva să revină acolo unde-i este locul. Aducerea lui Montella mi se pare cea mai ințeleaptă decizie a lui Berlusconi din ultimul timp. Montella e un antrenor bun, a confirmat asta la Fiorentina, perioada Sampdoria fiind una din care totuși nu se pot extrage prea multe concluzii. Rămâne de văzut cum va decurge relația dintre Montella și Berlusconi, știut fiind amănuntul că la Milan răbdarea e un cuvânt ce nu există în dicționar. În plus, lotul de azi al Milanului nu prea se lipește de filozofia de joc a fostului ”aeroplanino”, comparând cu ce avea la dispoziție la Fiorentina. E însă un mare avantaj pentru el că a fost numit destul de devreme, că are timp să facă un plan de transferuri și, cel mai important, că poate fi lângă echipă din prima zi a perioadei de pregătire. Pentru fotbal în general ar fi tare bine ca Milanul să revină acolo unde-i este locul.