Portugalia nu-i sub nicio formă o prezență surprinzătoare într-o fază atât de înaltă a unui campionat european. Dimpotrivă. Dacă ne uităm în urmă, descoperim că Portugalia se află în fața celei de-a 5-a semifinale din totalul de 7 participări la un turneu final pe continentul nostru. Așadar e departe de a fi o surpriză, e mai degrabă o confirmare. Iar faptul că a ajuns în această fază a competiției fără să reușească să câștige, în 90 de minute, nicio partidă poate fi catalogat în diverse moduri. Mulți spun că n-a câștigat niciun meci, dar la fel de mulți ar putea să ofere cealaltă față a monedei: anume că n-a pierdut niciun meci.

Era oarecum de așteptat ca acest ”sfert” dintre Portugalia și Polonia să treacă de bariera primelor 90 de minute și să se ducă spre loviturile de departajare. Erau multe aspecte ce indicau acest final, n-are rost să le reluăm acum, după consumarea ostilităților. Oarecum surprinzător este că Polonia, o echipă foarte solidă, cu un bloc compact și jucători experimentați, plus cu un Lewandowski reîntâlnit cu golul, n-a izbutit să profite de avantajul luat încă din primele secunde. E ceva totuși ca la o partidă cu asemenea caracteristici să dai gol după doar 100 de secunde, practic s-o începi în avantaj. În primele 20 de minute cred că s-a jucat acest meci pentru Polonia, chit că viitorii noștri adversari din preliminariile Mondialului ar putea da vina pe ghinionul loteriei penaltyurilor. În aceste 20 de minute, Polonia a avut în față un adversar buimac și un gol care ar fi dus scorul la 2-0 cred că ar fi scris sentința partidei.

Acest gol n-a venit însă, iar Portugalia a început să respire, ca un bolnav resuscitat care începe să răspunde la manevrele făcute. Responsabil cu resuscitarea a fost Fernando Santos, unul dintre cei mai buni, mi-e din ce în ce mai clar, antrenori de la acest European. Să nu uităm și de parcursul său remarcabil cu Grecia, la Mondialul brazilian. Observând agonia în care intrase echipa sa, Santos a schimbat modulul inițial, un destul de straniu 4-1-4-1, într-un 4-4-2 mai rațional, mai aproape de caracteristicile celor din teren. Cu Nani mai aproape de Cristiano Ronaldo în față, cu Renato și Joao Mario orientați spre benzi și cu Adrien Silva alăturându-se în zona de mijloc lui Carvalho. Această din urmă mutare a venit, dacă tot vorbim de manevre de resuscitare, ca o mască de oxigen pentru Pepe. Sau ca o transfuzie de sânge proaspăt dacă vreți.

Scuturându-se de probleme, Pepe a redevenit liderul acestei echipe și a făcut unul dintre cele mai bune meciuri ale sale din ultimul timp, incluzând aici și echipa de club. I-a trebuit mult lui Pepe să se maturizeze din punct de vedere fotbalistic, dar iată-l la 33 de ani consacrându-se drept unul dintre cei mai buni fundași centrali ai momentului. Departe par zilele acelea când crizele de nervi îl apucau pe Pepe în plin meci, departe par faulturile grosolane sau gesturile golănești. Deja cele 30 de milioane de euro pe care Real Madrid i-a plătit lui Porto pentru el s-au amortizat demult. Mie mi se pare că Pepe e liderul acestei echipe a Portugaliei, la care Cristiano Ronaldo e megastarul, bijuteria, la care Renato e viitorul și la care Quaresma are un rol pe care nu știu dacă-l vizualiza înainte de turneul final.

Merită insistat un pic mai mult pe acest Renato Sanches. Multă lume s-a mirat atunci când Bayern a investit 35 de milioane de euro în transferul lui și a acceptat să includă încă pe-atât în diverse variabile, pe modelul Martial la Manchester United. Care United și-l dorise foarte mult și pe tânărul portughez, fiind o concurență serioasă pentru bavarezi. La 18 ani, Renato e încă la stadiul de promisiune, dar detaliile pe care ni le-a oferit la acest European indică un viitor strălucit. La ”Fotbal European”, înainte de meci, vorbeam despre Reanato și despre influența, în bine sau rău, pe care începe s-o aibă în jocul Portugaliei. Are și destule carențe, în special din punct de vedere tactic, explicabile la vârsta lui, dar și o personalitate ce iese în evidență. Faptul că, la 18 ani, mă văd nevoit să repet, a fost unul dintre executanți la loviturile de departajare, îmi arată o forță mentală de la care pleacă totul.

Înapoi la Portugalia și la această dezbatere ce se leagă de cele 5 rezultate de egalitate în cele 5 partide de până acum. Mulți spun că nu-i normal să te afli atât de aproape de câștigarea unui trofeu urmare a unui astfel de parcurs. Mie nu mi se pare nimic anormal. La fel am considerat și atunci când corul criticilor era asmuțit asupra lui Diego Simeone și al său Atletico. În fotbalul de azi, victoriile au început să se îndrepte din ce în ce mai mult către echipa mai solidă, nu către cea mai strălucitoare. Nu întotdeauna câștigă echipa care atacă mai mult, ci de cele mai multe ori echipa care e mai ordonată, mai echilibrată. E o realitate ieșită parcă mai mult ca niciodată în evidență la acest European. Dincolo de asta, despre Portugalia, căci ea e subiectul, nu se poate spune că în cele 5 partide de la acest turneu final a scăpat miraculos cu aceste egaluri ori că ar fi meritat să le piardă. Mi se pare că-n toate cele 5 partide, chiar și-n cea cu Croația, când a fost limpede că merge pe 0-0, Portugalia a fost echipa care a dominat jocul, l-a controlat.

Portugalia îl are pe Cristiano, ceea ce e un mare câștig, mai ales din punct de vedere al panicii pe care o simt adversarii atunci când îl au în față, dar mai important e că are un sistem bine structurat și greu de bătut. Norocul ce nu i-a fost alături în semifinalele de acum 4 ani pare că și-a întors fața către această echipă suficient de experimentată astfel încât să știe să profite de un aspect ca ăsta. Portugalia visează și mai are doi pași până la fericire.