Nu va fi vorba doar despre Chelsea în textul de mai jos. Ci și despre FC Barcelona, pe care nu am văzut-o de foarte multă vreme dominată într-un meci de Primera Division precum duminică seară, pe ”Anoeta”. Voi începe însă cu Chelsea, cu Antonio Conte mai exact, și nu doar pentru că e lider în Premier League, ci mai ales pentru felul în care schimbat brusc, în plin campionat, fața echipei pe care o preluase în vară. Și care acum arată bine, chiar foarte bine în unele momente.

Conte a surprins pe toată lumea la începutul sezonului. Privind lista de transferuri, ai fi avut senzația că tehnicianul italian nu va întârzia nicio secundă în încercarea de a implementa la gruparea londoneză modulul său favorit, cel cu 3 fundași centrali. Paradoxal, primele 6 runde au arătat o Chelsea mult ancorată în trecut, cu un 4-2-4 oarecum moștenit din acel 4-2-3-1 de pe vremea lui Mourinho, o formulă ce nu prea dădea randament, ce părea vulnerabilă în apărare și deloc fiabilă în atac. Și nu doar că părea, ba chiar s-a dovedit a fi vulnerabilă, iar ceea ce a durut mai tare a fost că s-a întâmplat asta fix în fața unor contracandidate, Liverpool și Arsenal profitând de aceste scăpări ale londonezilor. Sigur, au fost și ceva probleme medicale pe-acolo, dar astea sunt inerente, nu prea poți pune rezultatele proaste și senzația unui joc care nu funcționează doar pe seama accidentărilor. În vară, pe când echipa era încă în pregătiri, Conte spunea că vrea să joace cu doi atacanți foarte aproape unul de altul și cu două extreme profunde. Mulți au ridicat atunci din sprâncene a mirare, căci acest concept tactic nu prea fusese văzut la echipele italianului. Părea un pic condiționat de suma de transfer a lui Batshuayi, căci belgianul costase mult, iar banii trebuie să se regăsească pe gazon, nu pe bancă. Realitatea ne-a arătat însă că foarte rar Batshuayi și Diego Costa au jucat împreună, dar și că golurile nu prea veneau, iar apărarea era nesigură.

Schimbarea a venit în octombrie, chiar în prima zi a acestei luni, imediat după eșecurile de manieră consecutivă suferite cu Liverpool și Arsenal. Atunci Conte a zis ”basta”, pesemne la o reuniune a staff-ului său italian, la restaurantul italian preferat din Mayfair. Astfel că pe 1 octombrie, cu Hull City am văzut în premieră un Chelsea cu 3 oameni pe linia de fund, ca Juventus sau ”squadra azzurra” sub mandatul lui Conte. Cu Azpilicueta, într-o spectaculoasă reconversie profesională, pe post de Barzagli, cu David Luiz pe post de Bonucci și cu Cahil pe post de Chiellini. Cu Victor Moses găsindu-și în sfârșit un loc în echipă, pe banda dreaptă, și cu Marcos Alonso pe stânga, justificând, în sfârșit, transferul din vară. Cu un dublu pivot, Kante-Matic ce funcționează foarte bine atât în plan defensiv cât și în cel al construcției (mă tem că Fabregas nu mai are zile multe la Chelsea). Și cu un trio ofensiv exploziv, în care îl redescoperim pe Pedro (gol cu Tottenham, gol cu Everton, gol cu Manchester United) din perioada Barcelona, când juca alături de Messi și David Villa, în care Diego Costa se simte foarte bine și, mai ales, în care Eden Hazard a redevenit cel mai important om al echipei.

Belgianul merită câteva rânduri în plus. S-a tot spus despre el că e unul dintre cei mai buni fotbaliști ai momentului, mulți l-au așezat pe acel palier imediat inferior celui pe care stau Messi și Cristiano, alături de Neymar, Bale sau Aguero, dar niciodată nu l-am văzut atât de dezinvolt, de implicat, de decisiv. Pe vremea lui Mourinho totul era mult prea riguros pentru el, paradoxal Conte, un tehnician la fel de ancorat în disciplina tactică, i-a acordat acea libertate de mișcare de care Eden avea nevoie. Și pe care încearcă să i-o ofere și Roberto Martinez, un tip bine ancorat în realitatea fotbalului englez, la ”naționala” Belgiei, inclusiv prin tentativa de a schimba pentru el sistemul de joc, trecând la cel cu 3 oameni pe linia de fund. Spre deosebire de Mourinho, Conte i-a multiplicat lui Hazard opțiunile de joc, o mare influență în acest sens având Marcos Alonso, care-i asigură perfect spatele, dar și Pedro, care, spre deosebire de Willian, vine rar în zonele de influență ale belgianului, preferând alte variante.

Revenind la Chelsea și la acest sistem 3-4-3, ce pare a deveni o tendință în fotbalul de azi, căci l-am văzut încercat și de Guardiola sau Luis Enrique, descoperim o potențială favorită la titlu. Alături de City, dar și de Liverpool, care o urmează în ierarhia din Premier League, o altă echipă despre care am spus în repetate rânduri că nu trebuie sub nicio formă uitată în pronosticuri. Nu întâmplător cele două sunt scutite de meciuri europene, ceea ce este un avantaj important, căci calendarul în Anglia este înfiorător în anumite momente. Cum ar fi luna decembrie, care începe exploziv cu Chelsea-City și care va aduce multe lămuriri în acest sens.

Zburând acum dinspre Londra spre San Sebastian, un traseu pe care, de altfel, mulți britanici îl fac în week-end-uri sau vacanțe, descoperim, la capătul unui Sociedad-Barcelona terminat cu o remiză ce nu va rămâne în istorie, că echipa momentului în Primera Division este Real. Real Sociedad, nu Real Madrid, în ciuda poziției de lider a madrilenilor. Această remiză, ce nu va rămâne în istorie, a fost mai chinuitoare pentru Barcelona decât toate eșecurile suferite pe ”Anoeta” în ultimii ani. Rareori am văzut Barcelona caricaturizată precum duminică seară, cred ca putem număra pe degetele unei singure mâini echipele care să fi exercitat o asemenea dominare în fața catalanilor pe durata întregii partide, nu doar în intervale scurte.

Ca un fost elev al lui Cruyff și fost ”secund” al catalanilor timp de mai mulți ani, Eusebio are liniile clare în minte. Vrea posesie, vrea o echipă bine așezată în teren, vrea jucători care să știe mereu ce să facă, atunci când au mingea, dar și atunci când n-o au. Și vrea o echipă care să nu renunțe la aceste idei indiferent de adversarul din față. Sau măcar să încerce să nu renunțe. Sociedad a arătat că te poți opune Barcelonei și altfel decât stând pe două linii în fața propriului careu și fără să te pierzi în momentul în care Messi dă gol. Să ne amintim de Sevilla, care de asemenea a făcut o primă repriză bună contra catalanilor și care a căzut psihic după ce Messi a egalat, să ne amintim de Celta, care a început să tremure la 3-0 când a luat primul gol de la Pique. Sociedad a avut câteva minute de confuzie, dar s-a scuturat repede și a purces din nou în căutarea victoriei. Pe care ar fi meritat-o, poate chiar la un scor mai concludent, dar Barcelona a avut noroc și cu un arbitru asistent prea grăbit să ridice fanionul.

Barcelona va închide sâmbătă, în ”Clasico”, cercul unei perioade extrem de grele, care a început pe ”Mestalla”, în momentul în care s-a accidentat Iniesta. Scriam pe acest blog imediat după respectiva partidă despre viața fără Iniesta a catalanilor. Nu mă așteptam să fie chiar atât de grea, dar abia acum s-a văzut importanța lui don Andres în această echipă în care se vorbește aproape exclusiv despre tripleta MSN din atac. Fără Iniesta, Barcelona n-a prea avut mijloc în această perioadă. Mai exact n-a avut acel mijloc de care are nevoie și Messi, de care are nevoie Suarez, de care are nevoie Neymar. Și de care au nevoie Pique și Mascherano pentru a nu se simți singuri în fața pericolului. Urmează meciul cu Real Madrid, care e la 6 puncte și care va veni pe ”Camp Nou” cu această umbrelă în fața presiunii. Devine așadar un meci mult mai important pentru catalani, dar și prilejul perfect de redresare.