S-a jucat sâmbătă un Clasico ce nu va rămâne, cu siguranță, în istorie. Poate doar inovațiile televiziunii spaniole, care a vrut și a reușit, inclusiv cu ora la care a fost programat duelul, să facă o bună propagandă campionatului în care evoluează cei mai buni jucători din lume. Cel puțin așa se presupune, cu toate că ei, la acest meci, au fost suficient de discreți. E greu de găsit privind în urmă un duel Barcelona-Real Madrid în care Messi și Cristiano Ronaldo, vedetele incontestabile ale ultimei decade, să aibă o atât de slabă participare în joc și atât de puține realizări. Ambii fiind în plenitudinea forțelor, ambii reprezentând orizontul de așteptare din fiecare tabără. A fost un Clasico straniu din acest punct de vedere. N-a fost un joc slab, să ne înțelegem, căci la ce calitate există în cele două loturi așa ceva nu are cum să se întâmple, dar n-a fost unul la finalul căruia să poți spune ”wow, ce meci!”, așa cum am spus-o deseori.

Paradoxal, a fost un Clasico în care ambele echipe aveau mai multe de pierdut decât de câștigat. Mai ales Barcelona, care risca în cazul unui eșec să se îndepărteze la 9 puncte, distanță destul de mare deși mai e mult până la final, dar și Real Madrid, care și-ar fi pierdut o parte din stima de sine, din încrederea ce ajută echipa să depășească momentele dificile cauzate de accidentări, plus că ar fi văzut cum catalanii, fără să joace fotbalul lor cel mai bun, vin la 3 lungimi în spate. Aceste considerente, plus absențele importante din tabăra Realului, au condiționat într-un fel partida, căci mai mult decât în alte ocazii, teama de a nu pierde a fost mai pregnantă decât dorința de a risca pentru a învinge. Una peste alta, rezultatul de egalitate convine mult Madridului, dar nu deranjează peste măsură la Barcelona.

Pe amatorii de ciondăneli de tipul ”dacă se dădea penalty în minutul 2, Real câștiga sigur” sau ”dacă dădea Neymar și se făcea 2-0, Barcelona câștiga clar” îi rog să părăsească această analiză. Ea nu se poate face pe baza unui ”dacă”, nici pe baza unui ”parcă”. Ci doar pe ce s-a întâmplat concret. Da, a fost penalty acolo la Mascherano, probabil și la hențul lui Carvajal, posibil și ofsaid la Suarez, dar nimeni nu poate certifica derularea ulterioară a jocului în caz că se luau deciziile respective. De care noi ne-am convins privind reluările, privindu-le de mai multe ori și având nevoie de tehnologie, ceea ce arbitrii nu au avut cum. Da, poate că dacă Neymar făcea 2-0 cu o finalizare atât de simplă pentru el încât a căutat o variantă mai complicată, Barcelona ar fi câștigat. Dar din nou îi rog pe cei ce au această certitudine să se abțină, căci oamenii deștepți au mai multe dubii decât certitudini. În primăvară, cu 1-0 pe tabelă și om în plus pe teren, certitudinea victoriei catalane plutea în aer și s-a terminat 2-1 pentru Real.

Lăsând așadar deoparte pe ”dacă” și pe ”parcă”, să privim, relaxați acum, ce-a fost pe teren. Zidane a câștigat din nou duelul cu Luis Enrique, chiar dacă n-a câștigat meciul, ceea ce ar trebui să-l îngrijoreze un pic pe antrenorul Barcelonei, din ce în ce mai plat în idei, mai previzibil și mai puțin inspirat. Zizou nu l-a aruncat în luptă de la început pe Casemiro, decizie corectă văzând, ulterior, lipsa de ritm a brazilianului, dar a schimbat sistemul din 4-2-3-1 cu care jucase în toate partidele în care a lipsit Casemiro, în 4-3-3, care devenea, pe fază defensivă, chiar o apărare în 5 oameni, cu Lucas Vasquez devenind un fel de al doilea fundaș lateral, pe zona unde ar fi trebuit să se exprime Neymar. Acordându-i rolul principal lui Luca Modric, cu Kovacic în dreapta și Isco spre stânga. Înainte de meci, la Fotbal European, Gică Craioveanu se întreba cum se va descurca Mateo Kovacic într-un astfel de meci cu o asemenea încărcătură. Ei bine s-a descurcat cu brio, ca și Isco de altfel. Însă prestația lui Modric a fost senzațională, plecând de la poziționarea în teren pe fază defensivă, continuând cu timing-ul perfect pe fază de atac pentru a genera avantaj și terminând cu gesturi tehnice de-a dreptul brutale. E a doua partidă formidabilă a croatului în decurs de câteva zile (prima a fost pe ”Calderon”) și cred că asistăm la maturizarea deplină a unuia dintre cei mai buni mijlocași din istoria fotbalului.

Faptul că superioritatea Madridului din prima repriză nu s-a concretizat pe tabelă ține, cred, de absențele din echipă, căci altfel ar fi stat poate lucrurile cu Kroos, Bale și, îndrăznesc să spun, Morata în primul ”11”, dar și pe aspectul amintit în deschiderea textului, dorința de a nu greși, pe fondul senzației că un rezultat de egalitate e cât se poate de bun. Poate că Real ar fi trebuit să insiste mai mult, căci se vedea limpede că Barcelona are mari probleme și cred că asta i s-ar fi reproșat lui Zidane dacă în final meciul ar fi fost pierdut. Dar cum, știți vorba aia, un antrenor e la fel de bun ca ultimul său rezultat, reproșurile au fost împachetate la loc după golul lui Ramos și retrimise în depozit pentru o altă ocazie. Care e posibil să apară, căci nici Realul nu joacă în această perioadă cel mai bun fotbal posibil.

Luis Enrique a surprins puțin prin păstrarea lui Iniesta pe banca de rezerve. Și în jurul acestei decizii au fost discuții la Fotbal European, dar din nou văzând ceea ce s-a întâmplat ulterior a fost una bună. Intrarea lui Iniesta a fost ca apariția soarelui după o lună și ceva de nori. Poate că e greu de explicat și de înțeles, dar Andres Iniesta reprezintă, astăzi, pentru jucătorii Barcelonei ceea ce reprezenta, în trecut, un far pentru marinarii ce navigau în derivă pe furtună. Reprezintă mijlocul de orientare în teren și cel mai simplu aici e să privim prestația lui Sergio Busquets de dinainte și de după minutul 60, căci Busquets e un barometru excelent al jocului catalanilor. Hai să ne amintim prima fază la care a participat Iniesta în partidă! Acțiunea pleacă de la Ter Stegen, ca de obicei, iar Iniesta ocupă acea poziție care să-i permită lui Busquets să aibă liniște și variante, continuarea e firească, o pasă simplă către Jordi Alba, iar de aici jocul Barcelonei începe să aibă fluiditatea de altădată. Poate că a fost și un element psihologic, dar scăderea în joc a Madridului și creșterea Barcelonei au concis cu intrarea lui Iniesta, atunci au apărut și ocaziile, atunci a apărut și Messi, atunci s-a clătinat Realul.

Barcelona n-a profitat de acest moment bun și pentru că a ratat Neymar, dar și pentru că a ratat Luis Enrique, pe parcela lui, a deciziilor tehnice. E surprinzător să vezi că Barcelona nu poate gestiona un moment atât de prielnic, mai ales că în trecut o făcea destul de lejer, că nu poate monopoliza mingea atunci când e nevoie de asta. Un mic detaliu aici: posesia în ultimul sfert de oră a fost de aproape 70 la sută în favoarea Realului. Sigur, atunci exista un Xavi, care intra și ordona totul, dar mai era, în sezonul triplei, o schimbare favorită a lui Luis Enrique: urcarea lui Mascherano în linia de mijloc. De mulți criticată la vremea respectivă, cred că de data asta ar fi fost foarte utilă mișcarea, chit că argentinianul face probabil cel mai slab sezon de când e la Barcelona. Schimbările lui Luis Enrique de după intrarea lui Iniesta n-au avut nicio logică și nu l-au ajutat deloc pe Andres. Scoaterea lui Rakitic, păstrarea lui Andre Gomes, apoi scoaterea portughezului în condițiile în care oferea un plus de înălțime la fazele fixe, introducerea lui Arda Turan în locul lui, apoi introducerea lui Denis Suarez în locul lui Neymar, când varianta Umtiti era la dispoziție. Faultul pe care-l face Arda Turan, din care a ieșit golul lui Ramos, trebuie introdus în orice manual al antrenorilor și jucătorilor la capitolul ”AȘA NU!”. Când ai în față o echipă recunoscută pentru forța dezvoltată la fazele fixe și care a câștigat meciuri importante și trofee importante cu acest procedeu e ilogic să faci un fault inutil și să oferi adversarului o resursă aproape neașteptată. Mă tem că acest fault va cântări mult în ceea ce privește viitorul lui Arda la Barcelona.

Un viitor, dacă tot am deschis subiectul, care arată multe semne de întrebare. Căci sunt totuși 3 egaluri consecutive în campionat, 4 dacă punem și Cupa, în care Barcelona a arătat mai multe motive de îngrijorare decât de optimism. În primul rând pentru că și-a pierdut esența jocului. Într-un fel, Barcelona se regăsește acum la momentul ”Anoeta” din 2015, în urma căruia a venit tripla. Cât despre Real Madrid, în fotbal există acel ”feeling” care-ți indică o anume conjunctură astrală. Feeling-ul de azi este că Real Madrid are totul în favoarea sa pentru a câștiga, după 5 ani, titlul în Primera. Paradoxal, la acest moment, văzând cum stau lucrurile, mi se pare că Barcelona are mai multe șanse de a lua Champions League decât campionatul.