Puține lucruri s-au schimbat în fotbalul italian față de sezonul trecut. Și în niciun caz schimbările n-au apărut în lupta pentru titlu. Rămâne o cursă în care există un singur nume, varianta aceea caricaturală în care o echipă aleargă de una singură și termină pe locul doi fiind mai degrabă apanajul unui cataclism decât al unui miracol. ”Bătrâna Doamnă” impune ritmul și-n acest campionat, iar restul competitoarelor, chit că dau senzația că ar putea ține pasul, se pierd la duelul direct. Cum a fost cazul sâmbătă seară cu Roma. 

Victoria cu Milan transformase Roma în gruparea ”anti-Juve”. Toate zilele premergătoare duelului de pe Juventus Stadium au fost pline în presa italiană de idei și analize care vizau capacitatea romanilor de a lupta până la finalul stagiunii pentru un obiectiv măreț, acela de a opri marșul triumfal al unui Juventus pentru care atât de doritul ”scudetto” a devenit ceva banal. Evident că era și un scop comercial în inducerea acestui mesaj subliminal, căci media din ”Cizmă” are tot interesul ca suspansul și incertitudinea să se mențină cât mai mult, căci ele vând ziare sau fac rating la televizor, în niciun caz o competiție cu câștigător deja știut, oricât ar fi de interesante și luptele conexe, pentru locul doi, pentru locul 3 ori pentru pozițiile europene. Lumea chiar credea că Roma poate face surpriza la Torino, deși dacă era să privim cu atenție ultimele două succese importante ale trupei lui Spalletti, cu Lazio și Milan, am fi observat că ele n-au venit pe fondul jocului consistent, ci mai degrabă pe seama erorilor adverse. Au existat inclusiv sondaje înainte de Juve-Roma, care dădeau un procent surprinzător de mic în favoarea torinezilor pentru victorie, undeva la 55 la sută.

Roma a cultivat această idee și s-a dus la Torino cu multe speranțe. Are un antrenor bun, un lot competitiv, dar ceea ce s-a văzut sâmbătă seară a fost un Juventus pur și simplu prea bun pentru această cursă. Acesta e adevărul, indiferent de anumite alunecări în decor, vezi eșecurile cu Milan, Inter și Genoa, eșecuri ce vin cumva tot din această forță uriașă. Jucătorii știu că sunt buni, sunt conștienți de valoarea lor și de diferențele existente față de ceilalți, iar atunci când nu sunt concentrați suficient sau există detalii ghinionistice pot apărea sincopele. Urmăritoarele se bucură pe moment, dar apoi se trezesc, ca-n bancul acela celebru, că se întreabă la ce le-a folosit. Un Juventus cu 3 eșecuri în prima jumătate a campionatului, dar cu 7 puncte avans față de locul doi arată că nu prea le-a folosit.

Golul lui Higuain, care a decis duelul cu Roma și poate deja lupta pentru titlu, e exemplu clar al acestei superiorități. Zecile de milioane de euro plătite pentru Pipita se amortizează în momente de genul ăsta. Putem pune aici și dubla din derbyul cu Torino, un alt meci care ridica nivelul de speranță al celor care-și doreau un campionat plin de suspans. Când îți permiți să dai acești bani unei rivale directe, aproape un capriciu totuși, căci scopul în sine nu e Serie A ci în mod clar Champions League unde e însă foarte greu, când iei cel mai bun om de la mijloc din curtea altei rivale,  îți asiguri și plusvaloare, dar și o dominare din punct de vedere psihic a duelurilor ulterioare. Va fi greu pentru Juve la Napoli și pe ”Olimpico din Roma în acest context, dar mă tem că la momentele respectivelor partide nu va conta atât de mult. Aici au avut și un pic de șansă torinezii, căci dacă partidele cu Napoli și Roma se jucau în deplasare, într-o atmosferă de ostilitate ce putea fi importantă, poate că diferența n-ar fi fost atât de mare acum. În plan general însă, pe ansamblul cursei pentru titlu, nu cred că ar fi avut importanță decisivă.

S-ar putea analiza mult și bine duelul de sâmbătă seară. S-ar putea pedala pe ideea că Roma a pierdut pentru că Spalletti a riscat cu Gerson și Emerson în cele două benzi, mutări ce s-au dovedit complet neinspirate, în special în cazul lui Gerson. Sau pentru că Salah n-a fost complet refăcut. S-au pentru că Dzeko n-a apărut exact când era nevoie de el. Sau pentru că Nainggolan n-a avut un sprijin în linia de mijloc. Aceste motive există și sunt importante în orice analiză. În cazul de față însă, adevărul e cel scris mai sus: Juve e prea bună și nici măcar nu-și pune probleme de estetică ori de spectacol ori de faptul că Dybala e rezervă. Câștigă dintr-o inerție a valorii, dar adevărata bătălie va începe în februarie, în Champions League. Acolo e ringul de dans pe care ”Bătrâna Doamnă” e chemată să-și arate forța, căci acolo competiția e feroce, iar Barcelona, Real Madrid sau Bayern n-au complexe de inferioritate.

Două vorbe, ca de obicei în zilele de luni ce vin după week-end-uri agitate, despre alte evenimente. Real Madrid a câștigat și Mondialul Cluburilor, așa cum era de așteptat. Nu era de așteptat însă un scenariu care să implice prelungiri și atâtea emoții. Poate și pentru că adversar a fost o echipă japoneză, formată în general din japonezi, căci în cultura acestei țări și-n educația acestor oameni nu există luptă în care să nu te bați până la sfârșit, chit că șansele sunt reduse. Ca și în alte partide ce implică adversari inferiori, Madridul s-a relaxat atunci când conducea și era s-o pățească. A câștigat însă datorită valorii individuale uriașe, iar Zidane adaugă un al treilea trofeu luat după trecerea celor 90 de minute regulamentare. Poate că unii ar putea vorbi de noroc, dar are și norocul ăsta oamenii cu care alege să facă alianță și nu degeaba. Spuneam acum câteva zile, la Fotbal European, că sezonul ăsta pare construit pentru Real Madrid, un soi de conjunctură astrală ce le zâmbește de la venirea lui Zidane, iar exemplul ultimelor partide e grăitor: penalty ratat de Gijon pe ”Bernabeu” în ultimele minute, la 2-1, gol egalizator al lui Ramos în prelungiri pe ”Camp Nou” și din nou gol decisiv al său în prelungiri cu Depor, asta după ce Real egalase în ultimele 10 minute. Plus ceea ce s-a întâmplat la Yokohama. Nu e nimic rău în asta, să ne înțelegem, câteodată universul conspiră în favoarea unora sau a altora. E însă vorba și de valoare, căci doar cu noroc nu se pot câștiga atâtea trofee.

Despre prestația lui Messi în derbyul Barcelona-Espanol nu prea am ce să adaug. Acum câțiva ani am spus despre argentinian într-un comentariu de la un Clasico că e ”ucigașul de superlative” și am scris pe acest blog că atunci când Messi reușește o fază de geniu un adjectiv se sinucide. Ar fi redundant să scriu iar aceste lucruri. Cristiano Ronaldo e Balonul de Aur al acestui an și e pe merit, dar geniul lui Messi e dincolo de orice discuție și nu cred că e cineva zdravăn la cap care să conteste acest lucru. Duelul dintre cei doi, care va continua, e cel dintre un om înzestrat de Divinitate cu calități uluitoare și un om care a muncit enorm pentru a ajunge unde este. La Messi orice pare simplu căci vine din el, la Cristiano totul a fost obținut prin muncă. O spun încă o dată, am scris-o pe acest blog în urmă cu mulți ani, e un duel care ne-a oferit enorm de multe lucruri și trebuie să fim fericiți că am fost contemporani cu ei.

Dinspre Premier League vin mai multe vești. Una ar fi dinspre Chelsea, care pare de neoprit. Echipa lui Conte dă senzația unui marș triumfal, dar zic că nu e bine să ne grăbim, căci încă multe se pot întâmpla. O alta vine dinspre Manchester United, care-și revine pe umerii unui Zlatan Ibrahimovic ce a înțeles în sfârșit cum stă treaba în fotbalul din Anglia. Meciul etapei s-a jucat între City și Arsenal, care a închis o săptămână în care ”tunarii” au ieșit, cel puțin aparent, din lupta pentru titlu, după două eșecuri la același scor și după aceleași scenariu, căci și cu Everton și pe ”Etihad” au deschis scorul, pentru a pierde în cele din urmă cu 2-1. De regulă luna noiembrie era cu probleme pentru Arsenal, de data asta văd că decembrie e cea complicată. Manchester City în schimb a ieșit din zona turbulențelor cu acest succes, dar problemele de adaptare ale lui Guardiola la fotbalul englez sunt departe de a fi terminate. Cred că Pep se aștepta la altceva, iar startul comod, cu victorii pe linie, nu l-a prea ajutat. Mai apoi a intrat în plină furtună și și-a dat seama că nu e chiar cum se gândise inițial și că stilul pe care vrea să-l impună s-ar putea să aibă nevoie de mai mult timp decât, de exemplu, la Bayern.