Anul 2017 a început cum nu se poate mai bine pentru Real Madrid. O victorie extrem de clară în prima manșă a Cupei Spaniei, asupra unei echipe de pe podiumul Primerei, calificată în primăvara Ligii Campionilor și având suficiente pretenții în această competiție a cărei finală a jucat-o acum câteva luni, dar mai ales o prestație convingătoare în cele mai multe tronsoane ale partidei au ridicat nivelul de optimism la Madrid. A fost primul joc al madrilenilor cu ștampila de campioană mondială a cluburilor pe piept, detaliu deloc lipsit de importanță căci în ultimii ani a existat o certă problemă pentru fiecare câștigătoare a acestei competiții în parte. Victoria cu FC Sevilla a marcat cum nu se poate mai frumos anul lui Zinedine Zidane pe banca tehnică a Realului. 

De fapt, el e subiectul rândurilor ce urmează. Zinedine Zidane. Căci pe 4 ianuarie s-a împlinit un an de când Zidane este antrenorul Realului. Pe 4 ianuarie 2016 lucrurile erau departe de liniștea de azi. A vorbi în fotbal despre ”anul trecut” deja înseamnă un soi de preistorie, dar trebuie reamintit că Madridul terminase anul 2015 într-un ocean de incertitudini, iar prima partidă din 2016 adusese doar o remiză pe ”Mestalla” cu Valencia, rezultat considerat negativ, ce a dus în cele din urmă la demiterea lui Rafa Benitez și instalarea lui Zizou. 365 de zile mai târziu, în palmaresul Realului figurează încă un trofeu Champions League, încă o Supercupă a Europei și încă un Mondial al Cluburilor. În Primera echipa e pe primul loc, în Cupă e aproape calificată în ”sferturi”. Sub conducerea lui Zidane s-au înregistrat doar două eșecuri, câteva egaluri și în rest doar victorii, anumite recorduri bătute, dar peste toate se observă acea senzație de echipă echipă care câștigă și când joacă prost și care-și demolează adversarii atunci când joacă bine. În plus, lăsând la o parte rezultatele, ceea ce a impresionat la fel de mult în acest ”an Zidane” a fost imaginea extrem de pozitivă transmisă de club. Acea imagine de club mare, legendar, senior, acea imagine liniștită, fără discuții și polemici inutile, aspect remarcabil ținând cont de valorile existente în vestiar, valori ce înseamnă caractere puternice, ego-uri pronunțate, orgolii nemăsurate.

În toată această perioadă, gestiunea lotului realizată de Zizou a fost fantastică. Și aceasta este, cred, principala calitate a unui antrenor aflat încă la început de drum în această meserie. Zidane a știut să stăpânească toate aspectele vestiarului și să facă astfel posibil ca Real Madrid să se exprime aproape la fel inclusiv atunci când lipseau jucători importanți. Iar meciul cu Sevilla de miercuri e doar ultimul exemplu (au lipsit Cristiano, Ramos, Bale, Benzema și Pepe, toți posibili titulari, plus Lucas Vasquez), dar există destule altele pe parcursul toamnei. Putem vorbi aici și de o doză de șansă, căci francezul a avut ”norocul” (ghilimelele trebuie totuși citite) să aibă foarte multe accidentări, astfel că rotațiile s-au produs de manieră logică, non-invazivă. Fiecare și-a primit porția de minute, fiecare s-a simțit important, fiecare a avut rolul lui. În mod sigur au existat și momente de nemulțumire (vezi James Rodriguez sau Isco), dar de fiecare dată personalitatea uriașă a lui Zidane, charisma sa și tot ceea ce a realizat în fotbal s-au constituit în elemente de mare ajutor pentru calmarea spiritelor. Cred însă că și felul de a fi al francezului l-a ajutat mult, căci nu-l sesizez ca pe un personaj de tip contondent, ca Mourinho de exemplu, chiar ca Luis Enrique, ci mai degrabă ca pe un împăciuitor care a știe cu ce se mănâncă acest sport, știe ce simte un fotbalist în diverse situații și acționează în consecință. Având însă pe deplin controlul situației și asumându-și anumite decizii, cum a fost cea de a-l lăsa pe Cristiano în afara lotului pentru meciul cu Sevilla, din motive pe care doar ei doi le cunosc, probabil, cu certitudine.

Un antrenor poate fi discutat și analizat sub foarte multe aspecte. Poate că jocul Realului n-a convins pe deplin în multe situații. Poate că există acel sentiment că echipa e prea relaxată în anumite momente, mai ales în partide contra unor rivali să le spunem accesibili. Poate că Zizou a mai greșit în interpretarea tactică a unor partide, în lectura unor adversari sau în profitabilitatea unor schimbări. La fel cum în alte situații i-au ieșit foarte bine aceste aspecte. Probabil că Zidane a avut o doză însemnată de șansă pe tot parcursul acestor 365 de zile, dar o vorbă veche spune că norocul se alătură în general celor îndrăzneți. Și tot o vorbă veche, din fotbal de această dată, spune că un antrenor e la fel de bun ca ultimul său rezultat. La Zidane ultimul rezultat e o victorie clară în fața Sevillei, penultimul e Mondialul Cluburilor, iar dacă privim în urmă găsim o victorie și un egal pe ”Camp Nou”, o victorie pe ”Calderon”, plus uriașa creștere a lui Casemiro, redescoperirea lui Varane, uriașa imagine a lui Modric și senzația că acea ”Cristianodependență” din sezoanele trecute nu mai există. Sunt meritele unui antrenor care, repet ce-am spus mai sus, căci e foarte important, e abia la primul lui an în această meserie. Iar al doilea an sub mandatul lui Florentino Perez e întotdeauna mai greu, cunoscută fiind tendința președintelui de a pune în spatele băncii tehnice a tuturor problemelor de la echipă. Indiferent ce-ar putea aduce viitorul, un lucru e cert: deja pe lista antrenorilor mari din acest sport s-a mai alăturat un nume, Zinedine Zidane.