Marți dimineață, în fine, cât poate fi și dimineața asta de dimineață pentru un jurnalist sportiv, am fost la ”Matinalul” lui Dan Filoti de pe Digisport 1. Un alt invitat era și Daniel Isăilă, proaspăt numit selecționer al echipei naționale de tineret. Printre mai multe teme de discuție s-a ajuns, evident, și la tinerii jucători de la noi și la maturizarea lor extrem de târzie în comparație cu maturizarea celor de afară. ”Ai noștri se maturizează greu, trebuie lucrat cu mare grijă cu ei”, a spus la un moment dat Daniel Isăilă, după care a adăugat un lucru extrem de important: ”Valoarea nu ține cont de numărul anilor”. Nici într-un sens, al tinereții, dar nici în celălalt, al bătrâneții, aș încerca eu să-l completez. Subiectul e amplu, de acord, și ar avea nevoie de multe ore de dezbatere, dar o întrebare tot mi-a rămas în minte. De ce oare tinerii noștri se maturizează mai greu decât tinerii lor?

La sfârșitul anului trecut, Juventus debuta în Serie A un băiat de 16 ani, Moise Kean pe numele lui. Un copil încă. Intra în locul lui Mandzukic, iar câteva zile mai târziu devenea primul fotbalist născut după anul 2000 care juca în Champions League. Ulterior, Genoa arunca în focurile luptei din Serie A un băiat de 15 ani, 9 luni și 5 zile, Pietro Pellegri. Vi se par aceste două exemple cazuri care s-ar putea petrece în Liga 1 de la noi? Mie nu. Și, atenție, vorbim totuși despre Juventus, dar și despre Genoa, ce nu e o grupare oarecare, întâmplător fiind cel mai ”bătrân” club din actuala primă divizie italiană. Mergând undeva și mai în urmă, îmi vine în minte numele lui Iker Muniain, care strânsese deja la 19 ani 100 de meciuri în Primera Division în tricoul lui Athletic Bilbao. La 21 de ani, Raheem Sterling era deja protagonist al unui transfer ”stratosferic” în Premier League, de la Liverpool la City. De Donaruma nici nu mai e cazul, cred, să amintesc. Și sigur mai există astfel de exemple și prin alte părți.

Venind pe strada noastră, 15, 16, 19 ani sunt vârste la care foarte puțini tineri pot spera la posibilitatea de a se număra printre fotbaliștii de primă divizie. Scot din discuție cazul Viitorul Constanța, căci acolo lucrurile se desfășoară după alte baze de calcul, mai apropiate de campionatele în care Gică Hagi a jucat. La noi, la 23 de ani âncă ești considerat un ”tânăr de perspectivă”, ba chiar și la 26 de ani, vezi cazul lui Alibec, primești această mângâiere pe creștet. Regula jucătorului sub 21 de ani, mai exact obligația fiecărui club de Liga 1 de a avea mereu un tânăr sub 21 de ani în teren, a stârnit atâtea reacții violente din partea șefilor de cluburi încât te puteai întreba dacă nu cumva le sunt lezate anumite interese personale acestor oameni. Recunosc, nici mie nu mi-a sunat prea bine la început această regulă, căci ideea de obligație nu mă ”coafează” prea bine (chestie de zodie), dar apoi mi-am dat seama că e o idee bună, căci fără această obligație, doar la libera înțelegere, nu am fi realizat nimic în acest sens. Aș pune pariu că dacă această regulă ar fi scoasă mâine, de poimâine mulți dintre tinerii aceștia și-ar pierde locul nu doar în prima garnitură, ci și în lot. Cu excepția Viitorului, clar, și puțini alții.

Revin la o idee de mai sus. De ce teoria conform căreia valoarea nu ține cont de vârstă la noi nu se aplică? Încă suntem prizonierii acelor concepţii conform cărora tinerii şi foarte tinerii noştri jucători trebuie să se mai „coacă”, pentru a putea fi folosiți la prima echipă. ”Să se mai coacă”, o expresie la fel de idioată ca și cea cu ”propria pepinieră”, două rămășițe din limbajul de lemn al vremurilor trecute. Ce legătură o exista între o pepinieră şi un centru de copii şi juniori şi cam care e procesul de „coacere” al unui fotbalist? Iată nişte mistere ce se perpetuează în timp pe tărâmurile noastre. Așteptăm să se maturizeze, ”să se coacă”, tineri care ajung la 23-24-25 de ani și nu aduc decât promisiuni, deloc certitudini. Vârste la care Messi se sătura de trofee, Cristiano la fel, iar Pique câștiga tot la nivel de club, iar cu echipa națională era campion mondial și european.

Cred însă că vina nu e acestor tineri. Mai degrabă e a noastră, a tuturor. E felul nostru de a privi tinereţea. Încrederea noastră în juniori e limitată, mergem în continuare pe ideea că experienţa e mai importantă decât talentul, ambiţia şi dorinţa de a reuşi a tinerilor din ziua de azi. Uităm că vremurile s-au schimbat, timpul n-are răbdare, copii de câţiva ani deschid acum mult mai uşor o tabletă sau un telefon mobil decât noi, la vârsta lor, o cutie de bomboane. A şti să-i responsabilizezi pe aceşti tineri, iată un demers pe care noi îl cam ocolim, pe undeva şi din teama asumării răspunderilor. A-i face să înţeleagă care le sunt priorităţile, a-i determina să priceapă că profesionismul şi profesionalismul pot conlucra foarte bine cu cheful de viaţă specific vârstei. Viața e frumoasă și trebuie trăită, mai ales în tinerețe, dar are cineva senzaţia că Pique, că tot l-am dat exemplu mai sus, a stat lângă Shakira şi doar a ascultat-o cum cântă, are cineva senzaţia că Shakira, dacă tot am introdus-o în context, a stat lângă Pique şi doar i-a admirat culoarea ochilor? Fals. Dacă ai cap, le poţi face pe amândouă la fel de bine. Dar pentru asta, trebuie cineva să se preocupe şi să-ţi explice anumite lucruri, pentru că nimeni nu s-a născut totuşi învăţat.

Când vom învăţa să ne învăţăm tinerii vom progresa, în fotbal şi nu numai. Cât timp vom aştepta ca ei să „se coacă”, dar o vom face doar privind la acest proces, vom rămâne la stadiul de azi, o pepinieră bătrână.

P.S. Aș avea, în final, un sfat pentru părinții care-și duc copiii la fotbal. Încetați să mai plătiți pentru ca odrasla să fie bagată în seamă! Nu mă refer aici la lucrurile pentru care, la noi, un părinte trebuie să contribuie. Cantonamente, echipamente, mingi. Din păcate, căci n-ar fi normal. Mă refer la acele ”atenții” oferite unor antrenori (care, apropo, se descalifică atunci când acceptă) pentru ca un copil să fie băgat mai în față, să fie folosit mai mult, să i se dea mai multă importanță. Banii nu pot cumpăra talentul, îl ai sau nu-l ai. Mai devreme sau mai târziu acei copii se vor lovi de competiția adevărată, când nu va mai merge cu șpagă, și vor claca. Nu e nicio rușine dacă un copil n-are talent la fotbal, mi se pare mai rușinos să crezi, ca părinte, că-l are și plătești pentru ca această idee să fie certificată de un neica nimeni care nu-și dă seama că astfel distruge visele altui copil, poate cu talent adevărat, dar fără banii necesari.