Se vorbește foarte mult și cu foarte mult respect despre Monchi. Pe numele său întreg Ramon Rodriguez Verdejo (pe care sincer cred că nu-l cunoaște multă lume), a fost portar la FC Sevilla între 1990 și 2000, timp în care a fost coleg la clubul andaluz și cu Ilie Dumitrescu. De altfel, Ilie vorbește foarte frumos despre el și spune mereu că încă de atunci i se puteau citi calitățile manageriale. Adevărata anvergură însă Monchi a cunoscut-o după ce s-a lăsat de fotbal și a devenit director sportiv. Numărul mare de jucători pe care i-a propus la FC Sevilla, procentul foarte mare de reușită al transferurilor și beneficiile financiare ulterioare au mărit considerabil aura lui Monchi până aproape de transformarea sa într-o veritabilă legendă, el devenind un fel de Messi sau Cristiano Ronaldo al birourilor. 

Se vorbește mult și cu foarte mult respect despre ochiul pe care Monchi îl are la jucători. În special la cei pe care nu trebuie să se plătească sume astronomice, mulți de la propria academie, căci, vorba aceea, pe bani poate oricine. Se vorbește însă destul de puțin, și cred că e un aspect extrem de important, despre ochiul pe care l-a avut Monchi de-a lungul timpului la antrenori. Începând cu Joaquin Caparros, creatorul acelei echipe care, sub comanda lui Juande Ramos câștiga de două ori Cupa UEFA și Supercupa Europei în fața Barcelonei lui Ronaldinho, terminând cu Unai Emery, numirile lui Monchi pe banca tehnică au fost în general pozitive. Ultimul pe listă este Jorge Sampaoli, acest argentinian de 56 de ani, privit cu destule rezerve la începutul sezonului căci se afla la prima lui experiență în Europa. Se vede treaba însă că ochiul lui Monchi a funcționat și de data asta.

Acest FC Sevilla-Real Madrid de duminică seară prezenta afișul extrem e apetisant al unui duel între două grupări calificate în primăvara Champions League, cu perspective certe de a face pasul spre ”sferturi” ținând cont de tragerea la sorți. Jucându-se la 3 zile după confruntarea de Cupă, în care se marcaseră 6 goluri, lumea a așteptat ca spectacolul să continue. A fost însă un altfel de spectacol, căci nu întotdeauna meciurile fără goluri sunt plictisitoare, a fost spectacolul oferit de intensitatea cu care se juca fiecare minge, dar și duelul tactic al celor doi antrenori.

Zidane a surprins pe toată lumea cu formula sa cu 3 fundași centrali. Inovația era deplină, căci niciodată până acum Zizou nu folosise acest modul, astfel că până la startul partidei mulți nu erau convinși că într-adevăr acesta e sistemul și destui pedalau pe ideea că e fie un 4-3-3, cu Nacho fundaș stânga și Marcelo în atac, fie un 4-4-2, cu același Marcelo în linia de 4 din mijloc, pe partea stângă evident. Până la urmă s-a dovedit nu doar că Zidane a început cu 3 fundași centrali, ba chiar că a fost o apărare în 5 oameni în majoritatea timpului. Ce încercat Zidane cu asta? Probabil a dorit să-și acopere cât mai bine spatele, să realizeze o siguranță defensivă (nu-l uitați pe Casemiro) cu care să dicteze ritmul jocului. Pesemne că Zidane a gândit și un pic italienește, pe ideea că 0-0 nu era deloc un rezultat rău în contextul clasamentului actual și-n contextul formei bune a andaluzilor. Dacă a fost sau nu o idee bună, depinde de cum vede fiecare lucrurile, ne vom lămuri în viitor dacă Zizou va mai folosi acest modul. Întotdeauna e riscant să inovezi într-un astfel de duel, mai ales dacă n-ai pregătit acest dispozitiv la antrenamentele anterioare, iar acest lucru l-a experimentat, pe propria piele aș zice, Laurent Blanc la PSG în acel meci retur cu City care i-a și grăbit plecarea de la Paris.

Lui Zidane era aproape să-i iasă și atunci am fi vorbit despre un antrenor revoluționar, iar adjectivele n-ar fi întârziat să apară. Adevărul e că Real Madrid a pierdut un meci în ultimele minute, pe două greșeli neforțate, ca să preiau o exprimare din tenis. Dar la fel de adevărat e că nici n-ar fi meritat să câștige, căci jocul pe ansamblu nu a condus spre această senzație. Eu cred însă că nu putem pune eșecul pe seama acestei așezări, căci Zizou a reușit cu ea ceea ce și-a propus, să controleze în mare parte ritmul partidei, să nu aibă mari emoții și să pericliteze poarta adversă la fiecare recuperare reușită. Unii vor spune că o echipă de talia lui Real Madrid nu poate aborda o partidă astfel indiferent de terenul pe care joacă, eu le-aș sugera totuși să observe calitatea excelentă a adversarilor. Monchi i-a construit lui Jorge Sampaoli un lot de jucători din care măcar jumătate pot realiza acțiuni personale periculoase, dacă li se oferă ocazia, iar tactica lui Zidane a făcut ca aceste acțiuni să fie destul de rare.

Unde a greșit Zizou a fost din nou la schimbări. Nu-i prima dată, dar Sir Alex Ferguson spunea mai demult că din aceste greșeli învață un antrenor tânăr. Sir Alex asemuia fotbalul de azi cu medicina, căci acolo experiența se bazează pe cazuistică. Zidane e tânăr și mai are de învățat, în principal la lectura partidelor în momente importante. Schimbarea pe care a făcut-o imediat după gol, Kovacic la Kroos, a dereglat un pic sistemul, căci mi se pare destul de clar că acest Real Madrid funcționează la capacitate maximă doar cu tripleta Modric-Casemiro-Kroos în teren. A fost un soi de invitație pentru Sevilla de a ataca și mai mult, invitație de care Sampaoli oricum nu avea nevoie, căci la 0-1 el aruncase în luptă trei oameni superofensivi, Jovetic, Sarabia și Vietto, pe principiul, folositor până la urmă, că oricum nu are ce pierde. Mai apoi, după autogolul lui Ramos, o altă anecdotă a acestei partide, un alt exemplu că nimic nu e întâmplător în viață, Zidane a rămas imobil pe bancă. Mai avea două schimbări de făcut, mai erau 5 minute, Morata, Asensio și Lucas Vasquez așteptau, se câștigau secunde prețioase, se scotea adversarul din ritm, nu mai vorbesc de posibilitatea ca Morata să surprindă pe viteză pe un eventual contraatac. A surprins în cele din urmă Jovetic, care nu a avut loc la Inter, dar a găsit timp să dea două goluri în 3 zile Realului, și așa s-a scris istoria unui meci care ar putea avea importanța lui în acest sezon. S-a oprit la 40 seria meciurilor fără eșec, dar, în principal, s-a rupt acea dinamică pozitivă care aducea o stare de spirit excepțională și atrăgea de multe ori și șansa.

Revin la FC Sevilla și închei cu Jorge Sampaoli. Îmi place acest antrenor, îmi place stilul lui, căci e un tehnician care vrea posesie, iubește mingea și vrea să câștige jucând frumos. E un fel de Simeone, dar e altfel decât Simeone. E un fel de Simeone fiindcă și el crede în posibilitatea ca o altă echipă decât Real sau Barcelona să câștige în Primera. E un altfel de Simeone fiindcă propune un altfel de fotbal, fără ca asta să fie o critică la adresa lui Cholo, nici vorbă de așa ceva. Sampaoli e ca Simeone când a aterizat în Spania, deși nu are trecutul de jucător al lui Cholo. Are charismă, pe care și-a câștigat-o mai degrabă în aceste 6 luni, căci înainte era privit cu destule rezerve, are dorință de a demonstra ce poate, are însă și lot. Real și Barcelona au nevoie de Sampaoli, la fel cum au nevoie de Simeone, căci competiția e singura care crează progres. FC Sevilla nu poate fi, în niciun caz, trecută cu vederea în lupta pentru titlu în Primera, dar nici în Champions League, la fel cum înclin să cred că nici Simeone nu și-a spus ultimul cuvânt.

P.S.

Două vorbe despre ”clasicul” Angliei de ieri, de pe ”Old Trafford”. N-am putut să văd decât vag prima repriză și parțial pe cea de-a doua. O să preiau însă declarația lui Klopp de după meci, care spunea că a controlat jocul până când United a început să folosească mingi lungi. Odată cu intrarea lui Fellaini, mai exact. E un egal care nu folosește nimănui, cu excepția lui Chelsea, scăpată acum la 7 puncte în față. Mourinho avea nevoie de victorie pentru ca seria pozitivă să nu se oprească și, eventual, să arate că poate conta chiar în lupta pentru titlu, Liverpool avea nevoie de victorie ca să rămână aproape de Chelsea. E însă al treilea meci pe care Klopp îl scapă printre degete în deplasare (după Bournemouth și Sunderland) ceea ce nu prea e în regulă pentru o echipă ce se vrea campioană.

Apropo de acest ultim aspect. În momentul de față mi-ar fi greu să găsesc la Liverpool un jucător, cu excepția lui Coutinho, care s-ar putea regăsi în primul ”11” al rivalelor la titlu. E un aspect ce trebuie luat în calcul, căci în fotbalul de azi valoarea individuală decide în cele mai multe situații. Sigur, exemplul Leicester e încă proaspăt, chiar și Atletico Madrid, dar întrebarea e dacă va putea Jurgen Klopp să compenseze această lipsă de valoare individuală cu priceperea sa. La Borussia a reușit, dar acolo era doar Bayern echipa de învins, plus că bavarezii nu erau în cel mai fericit moment al lor. La Liverpool adversarii sunt mai mulți, iar campionatul e și mai complicat. Ceea ce i se întâmplă lui Guardiola (un subiect asupra căruia promit să revin zilele următoare) e cel mai bun exemplu.