A fost nevoie să vina Ziua Îndrăgostiților pentru ca acest îndrăgostit de fotbal care este Unai Emery să arate că n-a fost adus dintr-o întâmplare la Paris și că nu degeaba a câștigat trei trofee Europa League de manieră consecutivă. A trebuit să vină această zi a îndrăgostiților pentru ca un alt îndrăgostit de fotbal, Leo Messi, să facă probabil cel mai slab meci al carierei. Și a fost nevoie de acest 14 februarie pentru ca toți îndrăgostiții de Barcelona să observe că nu întotdeauna calitatea individuală poate salva o situație proastă. Vine câteodată și o astfel de zi, când nimic nu-ți iese, când adversarul nu e lasă să respiri și să gândești, când pur și simplu acel adversar e mai bun ca tine fără să fie neapărat mai bun ca tine. 

A fost o umilință. Cu U de la Unai. Unai Emery, un antrenor pe care toată lumea l-a analizat și la dezbătut pe toate părțile în aceste 6 luni de când Parisul i-a fost oferit ca răsplată a unei munci colosale pe care a făcut-o la Sevilla. M-am întrebat încă de la început pe acest blog dacă e omul potrivit, dacă se mulează pe stilul, lotul și dorințele celor de la Paris. Am înclinat să cred că nu, ba chiar m-am hazardat să anticipez că nu-l vom mai regăsi pe banca Parisului și-n sezonul viitor. Am analizat de multe ori în toată această perioadă jocul PSG-ului, fie aici pe blog, fie la Fotbal European. Și nu doar noi am fost cei care am considerat că e ceva ce nu merge, că e ceva ce nu se leagă, că e ceva ce nu se potrivește. Nepotrivirea de caracter era un motiv foarte frecvent de divorț în trecut, când nu se făcea asta la notar și trebuia prezentat un argument în fața instanței. Între Unai și vestiarul PSG-ului cam asta părea, o nepotrivire de caracter, o neconcordanță între stilul antrenorului și obișnuințele jucătorilor, înțelegând aici și manieră de pregătire, dar și filozofie de joc. Nu știu cum va evolua de-acum înainte mariajul dintre Unai Emery și PSG, nu știu dacă va lua campionatul în Franța, căci Monaco nu pare genul de echipă care să cadă în admirație, nu știu dacă Unai va rămâne antrenor și-n sezonul viitor, nu știu care va fi parcursul ulterior în Champions League, nu știu nici măcar dacă va reuși să treacă mai departe de această fază, căci în fotbal s-au văzut destule. Ceea ce știu, azi, e că Unai Emery i-a predat o lecție de fotbal lui Luis Enrique pe care greu o va uita acesta, dar și că PSG a administrat Barcelonei cea mai severă înfrângere din ultimii ani. Și mai știu că acest cuvânt umilință nu e deloc exagerat.

Unai Emery a știut să facă o radiografie perfectă a nivelului actual al Barcelonei. Trei reprize din patru cu Atletico, în semifinalele Cupei Spaniei, egalul cu Betis, eșecul de la Bilbao, tot din Cupă, remizele cu gust de înfrângere de la San Sebastian (în special) și Villarreal, iată câteva repere din care în mod sigur Unai Emery a știut ce să să scoată. Dar și din care, mi se pare la fel de sigur că Luis Enrique n-a știut să tragă învățămintele de rigoare. Unai a înțeles ceea ce nici nu cred că era foarte greu, anume că dacă Barcelonei de azi îi scurtcircuitezi traseele către Messi, Neymar și Suarez e pe jumătate învinsă. Și că dacă-l obligi pe Messi să stea departe de cei doi și-i blochezi aparițiile între linii e mult mai simplu să abordezi partida și-n sens ofensiv. Aici s-a văzut mâna de strateg a lui Unai Emery în partide eliminatorii. În plus, el a găsit cumva o cale să le insufle jucătorilor săi acea doză de încredere pe care, de exemplu, nici Blanc și nici Ancelotti n-au izbutit s-o transmită în precedentele dueluri dintre parizieni și catalani.

Luis Enrique n-a venit cu nimic nou la această partidă. A continuat cu obsesia Andre Gomes, depășit frecvent de Matuidi, și n-a intuit că Iniesta și Busquets nu au, după perioada de pauză, ritmul adecvat. A lăsat deliberat echipa lungă, din dorința ca cei trei ”tenori” din față să fie cât mai aproape de careul advers și a continuat cu o altă obsesie, aceea de a ieși cu mingea jos, cu pase din orice fel de pressing pune la cale adversarul. PSG a făcut ceea ce a făcut și Atletico deunăzi, chiar și Betis cât a putut, ceea ce a a făcut Real Sociedad, ceea ce a făcut Bilbao, pe alocuri Villarreal, chiar și City în returul din Ligă. Diferența față de cele menționate a stat în calitatea individuală a jucătorilor, între Ferreira-Carrasco și Di Maria, de exemplu, ori între Gameiro și Cavani. Luis Enrique n-a găsit o soluție să iasă din acest pressing agresiv, se pasa mult și riscant și astfel apăreau greșeli, echipa era lungă, iar spațiile generoase pentru viteza și viteza de reacție a unui Di Maria, Draxler sau Cavani. Adăugăm aici partida colosală făcută de Verratti, cel mai bun de pe teren până când s-a accidentat, efortul fantastic făcut de Matuidi și concentrarea uluitoare a lui Rabiot, care n-a arătat niciun fel de complex în cea mai delicată zonă a terenului.

Fotbalul nu e însă doar tactică. E extrem de importantă, însă dacă nu o completezi cu o stare de spirit bună, cu o pregătire fizică bună și cu o mentalitate în regulă nu iese nimic. PSG a avut o tactică extrem de bine pusă la punct, dar a avut și celelalte elemente. Barcelona n-a avut nici tactică, nici stare de spirit, nici mentalitate, iar pregătirea fizică e limpede că a fost afectată de calendarul ultraîncărcat. Mie mi-a părut în multe momente ale jocului ”naționala” Argentinei, care se confruntă de ani buni cu aceeași problemă: îl are pe Messi, are pe lângă el o sumă de fotbaliști fantastici, dar nu izbutește să se exprime coerent astfel încât să obțină succesele dorite. A așteptat totul de la Messi, dar Messi a fost atât de bine închis încât n-a apărut sau când a apărut a fost departe de poarta francezilor. Simpla constatare că Messi n-a atins nici măcar o minge în careul gazdelor ne oferă adevăratul orizont al acestei partide în care Trapp n-a avut nicio intervenție, în care fundașul central Kimpembe, aparent veriga slabă a PSG-ului mai ales că urma să fie în duel permanent cu ”monstrul” Luis Suarez, n-a avut nicio emoție, în care Ter Stegen a mai avut măcar alte patru intervenții salvatoare și în care Draxler a arătat că se pot plăti 60 de milioane pe un jucător și acesta să fie exact piesa care trebuie. Germanul l-a caricaturizat în multe rânduri pe Sergi Roberto și a profitat din plin de carențele defensive ale lui Andre Gomes, care costat și el tot cam pe-acolo. Rar mi-a fost dat să văd o linie de mijloc a Barcelonei atât de clar depășită și rar am putut să văd atâtea spații oferite între această linie de mijloc și cea de apărare, un soi de Champs Elysee ce se lumina la fiecare contră pusă-n scenă de Verratti, repet ce-am spus mai sus, magistral de multe ori, cu ale sale verticalizări.

Vor urma zile grele la Barcelona și extrem de dulci la Paris. Cum va folosi acest succes Unai Emery în folosul său și în folosul relațiilor cu vestiarul vom vedea. Iese extrem de întărit și încrezător din această partidă, e greu să-l mai contrezi acum. Ce se va întâmpla cu această echipă a Barcelonei, de asemenea vom vedea. Departe de Real Madrid în campionat, aproape exclusă din Champions League și doar cu o Cupă a Spaniei la orizont nu se întrevede o vară prea liniștită pentru Luis Enrique. Nu-s convins că va găsi resurse să continue, căci succesele din ultimii doi ani au stins un început conflictual cu vestiarul, dar care conflict s-ar putea să se reaprindă acum. Până la returul cu PSG mai urmează deplasarea de pe ”Calderon”, iar lui Simeone mirosul de sânge îi prinde bine.

Cât despre returul cu PSG, statisticile spun că nimeni n-a întors în Champions League un 4-0 din prima manșă. Dar nimeni nu poate spune cu certitudine acum că asta nu s-ar putea întâmpla. E aproape imposibil, dar dacă e cineva care să transforme imposibilul în posibil, acela e Messi. La Paris a fost o umilință cu U de la Unai, la Barcelona e nevoie de un miracol, cu M de la Messi.

P.S.

Iată baloanele pe care Messi le-a atins în partida de pe ”Parc des Princes”. Orice altă analiză cred că e de prisos acum.