Acest Manchester City-Monaco de marți seară trebuie musai privit în două sensuri. Cel al spectacolului și cel al specialiștilor. Din punct de vedere al spectacolului, da, a fost un show total, o partidă epică, de ținut minte, o simfonie a fotbalului pozitiv, un ”montagne russe” de ocazii și acțiuni ofensive, ce-ți dădeau senzația, într-atât de rapid se succedau de la o poartă la alta, că ești în fața unui rezumat, nicidecum în fața unei transmisii în direct a unui meci de Champions League. Din punctul ăsta de vedere, da, jos pălăria, a fost un meci de povestit peste ani. Din punct de vedere al specialiștilor însă, pălăria lăsată jos mai devreme trebuie pusă înapoi pe cap, eventual chiar trasă pe ochi, pentru a nu vedea caruselul de erori de pe parcursul celor 90 de minute. Sunt convins că atât Guardiola, cât mai ales Leonardo Jardim la acest aspect se vor concentra în primul și în primul rând.

N-aș vrea să par eu personajul apretat, scorțos, colțuros care să spună că nu i-a plăcut ce-a văzut pe ”Etihad”. Bineînțeles că mi-a plăcut, căci până la urmă golurile reprezintă esența acestui sport. Însă câteodată e bine să privești și dincolo de ceea ce vezi. Iar ceea ce am văzut mă face să cred că nici City, dar nici Monaco nu vor putea, cu un astfel de joc, să emită pretenții la câștigarea trofeului. În Champions League, mai ales în faza eliminatorie, orice eroare, fie ea cât de mică, se plătește scump și orice detaliu contează enorm. Nu-s convins însă că aceste două echipe vor putea să schimbe prea mult stilul în săptămânile care urmează. E un deziderat foarte greu. Amândouă au fost atât de obsedate de dorința de a da un gol mai mult ca adversarul încât de foarte multe ori, în special Monaco, au uitat că în Champions League, mai ales în dublă manșă, e bine să te preocupe ideea de a primi un gol mai puțin decât adversarul.

De exemplu City. Guardiola a părut ușor sinucigaș, din punct de vedere fotbalistic evident, atunci când a ales să trimită în teren o formulă superofensivă în fața celei mai ofensive echipe din Europa. Cu un singur mijlocaș defensiv, Toure Yaya, și acela cu suficiente carențe de concentrare în ultima vreme, cu 5 jucători de profil ofensiv în fața lui, căci altfel nu poate fi catalogat un David Silva, un Sane, un De Bruyne, un Sterling ori un Aguero. Iar acest desen tactic s-a văzut în ușurința cu care cei de la Monaco își creau situații de gol, lăsând impresia că doar dacă nu vor nu beneficiază de o ocazie de poartă. Plasarea lui Fernandinho pe partea stângă a apărării poate fi un pic înțeleasă, în sensul că fiind lipsit de Clichy și Kolarov s-a gândit să-l pună pe mijlocașul brazilian în acea poziție, mizând probabil pe experiența sa și pe interpretarea tactică a partiturii. S-a înșelat, dovadă fiind faptul că monegascii au atacat cu predilecție pe partea lui Fernandinho, dar și realitatea că, după pauză, Guardiola a intervenit și l-a mutat pe Fernandinho pe poziția lui naturală, cea de mijlocaș central, trecând la o apărare în trei, mutare completată ulterior cu introducerea lui Zabaleta și plasarea lui Sagna ca fundaș stânga, pe picior schimbat. Mai adaug aici și obsesia lui Pep pentru ieșirea cu construcție din zona propriului careu, obsesie care a rămas adânc impregnată și la Barcelona, care se mulează greu de tot pe calitățile native ale lui Stones și Otamendi, dar și ale portarului Caballero. Acesta din urmă a încercat un soi de alibi, căutând să joace un pic la siguranță, pasând departe de el, dar fără să bubuie mingea, cu toate astea a dat o sumedenie de pase direct la adversar. Nimic nu-i mai periculos pentru o echipă ca City, având în față o echipă ca a lui Monaco, decât aceste baloane date direct adversarului.

Leonardo Jardim n-a schimbat mare lucru față de echipa lui să-i zicem standard. A surprins doar prin folosirea acestui Kylian Mbappe Lotin, un copil de 18 ani extrem de bine legat din punct de vedere fizic (de mare ajutor pentru bagajul genetic îi sunt cu siguranță cei doi părinți, ambii sportivi de performanță) și foarte dornic să ardă etapele obișnuite în taiectoria unui astfel de tânăr. În vara trecută City a oferit 60 de milioane pe el, probabil că-n vara viitoare prețul lui va fi și mai mare. Mare parte din meci planul lui Jardim a părut foarte bine pus în aplicare, căci Monaco a controlat jocul la mijloc, prin Fabinho și Bakayoko în principal, iar în atac ”El Tigre” Falcao a reconfirmat că s-a întors și că după atâtea decizii proaste care i-au marcat cariera, dincolo de accidentarea foarte gravă, ideea de a rămâne la Monaco și a nu pleca în China i-a prins foarte bine. Fotbalul are nevoie de Radamel Falcao, iar el are nevoie de fotbalul din Europa pentru a redeveni ”killerul” din trecut.

De ce n-a câștigat totuși Monaco partida, deși totul părea a fi scris în favoarea sa? Spaniolii au o vorbă, care cred că ar caracteriza perfect situația de față: ”morir de exito”. Mi-e greu sa o traduc exact, poate ceva de genul ”i-a luat valul”. Cu o echipă având 6 jucători sub 23 de ani nici nu-i greu, dar aici cred că apare cumva și responsabilitatea lui Jardim, care ar fi trebuit să gestioneze mai bine situația atunci când Monaco avea 3-2, ba chiar și când era 3-3, căci ambele erau scoruri foarte bune de calificare. Poate că o introducere mai timpurie a lui Moutinho ar fi fost utilă, căci experiența portughezului ar fi domolit adrenalina mai tinerilor săi colegi. Așa, pe final, după golul de 3-3 și mai ales după cel de 4-3 s-a intrat într-o dinamică de tip Premier League, care de data asta l-a avantajat pe Guardiola. Am mai scris pe acest blog despre teoria mai veche a lui Rafa Benitez, cum că echipele din Anglia uită orice partitură tactică de prin minutul 70 și se intră ulterior într-o nebunie generală. Lucrurile s-au mai schimbat între timp, nici n-avea cum să fie altfel după desantul atâtor antrenori valoroși pesta Canalul Mânecii, dar esența rămâne. Iar acest ritm de Premier League, care i-a  adus multe daune lui Pep în acest sezon, de data asta l-a ajutat. City are acum un avantaj în perspectiva returului, dar știind cum joacă Monaco pe teren propriu și văzând ce s-a întâmplat aseară cred sincer că a da un pronostic pentru partida de la Monte Carlo reprezintă un hazard absolut.

N-aș vrea să termin acest text fără să amintesc, fie și-n treacăt, de Atletico Madrid. Se pare că acel meci retur cu FC Barcelona din semifinalele Cupei Spaniei începe să devină un punct de cotitură pentru această echipă. Deși s-a pierdut calificarea s-a câștigat o idee de joc, un pic mai adaptată față de ceea ce oferea Atleti în trecut. Echipa e un pic mai ofensivă, are și jucători capabili să joace așa, rămân de pus la punct câteva aspecte din zona defensivă, altădată punctul forte al acestei echipe. Revenirea lui Oblak, în primul rând, apoi cele ale lui Godin și Juanfran poate că vor fi de folos. Atletico a făcut o partidă foarte bună la Leverkusen, foarte solidă și concretă, în fața unei echipe ce a propus un nume despre care cu siguranță se va mai vorbi, cel al lui Kampl, pe care, știind cum merg lucrurile în Bundesliga, nu cred că Bayern îl va lăsa să scape. Simeone a avut o declarație interesantă, care caracterizează foarte bine acest ”new Atletico”: ”cred că acum trei ani am fi câștigat meciul ăsta cu 2-0, nu cu 4-2”. Pe undeva e o schimbare de stil asumată de Cholo care s-ar putea să-i folosească. Eu unul n-aș exclude pe Atletico din lista favoritelor la câștigarea trofeului, iar acel punct de referință de care vorbeam puțin mai sus e un element în favoarea lor. Ultimele trei câștigătoare de trofeu au avut, cam în această perioadă, un asemenea punct de cotitură. Iar Ancelottti, Luis Enrique și Zidane au știut să-l folosească perfect.