Meciul pe care Juventus l-a jucat la Porto miercuri seară trebuie privit într-o cheie ușor diferită de o confruntare obișnuită în Champions League a unei echipe de la care se așteaptă mult în acest sezon. Și asta pentru că înaintea duelului din Portugalia s-a petrecut acel incident dintre antrenorul Massimiliano Allegri și fundașul Leonardo Bonucci, la confruntarea de Serie A cu Palermo. Un incident, hai să-i spunem o tensiune dialectică între cei doi, care a aprins absolut neașteptat spiritele într-un vestiar în care nu lipsesc caracterele tari, egourile puternice, salariile generoase, dar și acel gen de răsfăț de care marii fotbaliști pretind că trebuie să beneficieze. Leonardo Bonucci e un mare fotbalist, aici nu e nicio îndoială, dar n-am avut deloc până acum de la el exemple de răsfăț, din care am putea presupune că-și dorește să fie în centrul atenției. Dimpotrivă, faptul că n-a plecat în vară de la Juve, deși Pep Guardiola era în stare să facă o nebunie financiară pentru a-l lua (justificat aș zice eu după ce i-am revăzut marți pe Otamendi și Stones) i-a consolidat în vestiar un statut pe care-l câștigase grație evoluțiilor consistente din teren, dar și un loc de cinste în inimile fanilor, cuceriți de acest exemplu de fotbalist pentru care banii nu sunt pe primul plan.

E o vorbă care spune că atunci când n-ai probleme, inventezi unele. Nu știu sincer ce l-a apucat pe Bonucci. Aș putea să mă gândesc, chiar o fac, la problemele personale, căci se știe povestea ușor tristă a băiețelului său, încă o dovadă că viața îți scoate în cale astfel de obstacole când te aștepți mai puțin. Era totuși un meci cu Palermo, era 3-0… În fine, s-a întâmplat și gata! Chit că unii suporteri mai aprinși ai ”Bătrânei Doamne” încercau să vorbească de o conspirație a presei. Inclusiv la noi, căci miercuri la Fotbal European un astfel de fan îmi reproșa că am ceva cu Juventus, că de fapt nu s-a întâmplat nimic și că o să văd eu cum Bonucci va fi titular în meciul cu Porto. Dar uite că n-a fost și exact asta încerc să scot în evidență. Allegri a avut și el o reacție cred un pic exagerată, repet ce-am spus mai sus, era un meci cu Palermo și era 3-0. A vrut să arate că el e șeful în vestiar și că jucătorii, cât ar fi ei de importanți, nu-i comandă lui. La final a încercat să stingă incendiul, atitudine cât se poate de corectă. Juventus însă a arătat că e un club mare. Un club serios. O ”Bătrână Doamnă” cu adevărat. Faptul că Bonucci a fost pedepsit nu doar cu banca de rezerve ci cu tribuna arată cum trebuie să se comporte o grupare cu adevărat profesionistă. Bonucci nu e un oarecare, Allegri s-ar putea să plece la vară oricum, dar în momentul ăsta el e antrenorul, el comandă, iar autoritatea lui nu poate fi pusă sub semnul întrebării de nimeni. Priviți și imaginea de mai jos, surprinsă de o televiziune italiană. Bonucci în loja șefilor de la Juventus, dar undeva în plan secund, singur, pe un scaun de bar, avându-i în față pe colegii care căutau să-i acopere absența (importantă de altfel) și în minte, probabil, ideea că a greșit.

De aceea spun că pentru Allegri meciul cu Porto era diferit. Să ne imaginăm un eșec și cum ar fi fost el primit în condițiile în care fundașul numărul unu era în tribună, fără să fie accidentat sau suspendat. Ar fi fost Allegri acuzat de exces de personalitate? Cred că de unii da, căci pentru suporter rezultatul e mai aproape decât lecția de viață. N-a fost însă cazul, căci Juventus câștigat cu 2-0 și a luat o opțiune serioasă pentru calificarea în ”sferturi”. La Torino, acolo unde echipele care au plecat cu puncte pot fi numărate pe degete, e greu de imaginat un miracol portughez. Iar lui Allegri i-a ieșit de minune totul. În minutul 67, la 0-0 intră Pjaca, iar în minutul 71 croatul deschide scorul. În minutul 73 intră Dani Alves, iar câteva secunde mai târziu brazilianul face 2-0. Să curgă vinul (de Porto), să cânte muzica! Bravo Allegri!

Cred însă că e un pic greșit să judecăm rezultatul final al partidei astfel și să-l punem pe seama inspirației antrenorului italian. Ca de obicei în astfel de meciuri, detaliile contează. Iar detaliul eliminării lui Alex Telles e foarte important. Mi-e greu să înțeleg ce-a fost în mintea brazilianului. Pesemne că s-a crezut încă la Inter și se vedea într-un ”Derby d Italia”. Ori poate la Galata contra lui Fener. Să faci două faulturi stupide în nici 100 de secunde e o chestie ce poate deschide tot soiul de supoziții. Mai ales când la centru e un arbitru german, Brych, destul de scorțos el în felul său. Cu echipa rămasă în inferioritate, Porto a făcut ce-a putut, dar e greu să reziști în astfel de condiții. Cele două goluri marcate într-un interval foarte scurt de Juve sunt rodul unor acțiuni colective, dar și al răbdării echipei care știe că e superioară și știe că inevitabilul se va produce.

Hai să luăm, dacă am ajuns aici cu discuția, exemplul meciului de marți, care a stârnit un ocean de elogii pentru frumusețea lui, deși ar fi meritat măcar un râu de critici (dacă nu fluviu) pentru greșelile flagrante existente. Dacă luam această echipă a lui Juventus și o comparăm cu a lui City sau a lui Monaco vom descoperi una la fel de ofensivă. Cu Pjanic, Cuadrado, Dybala, Mandzukic și Higuain în spatele unicului defensiv, Khedira (nici el prea contondent totuși), nu poate fi altfel. Cu toate astea vedem o altă școală de fotbal, o ofensivă prudentă, pe ideea că e foarte bine să alergi după gol, dar e la fel de bine (italienii ar zice că e chiar mai bine) să faci tot posibilul să nu primești. Nu judec și nu dau verdicte, e doar o altă abordare a fotbalului. Într-un duel cu City sau Monaco aș merge mai degrabă pe mâna lui Juve. Și a lui Allegri.

Două vorbe acum despre ce s-a întâmplat în acest Valencia-Real Madrid, care a redeschis lupta pentru titlu în Primera, într-un moment în care părea aproape închisă. Și, apropo de Allegri, aș vrea să scot în evidență cât de important e cel care stă pe bancă. La începutul meciului, pe care l-am comentat, citind formula de start a Valenciei descopeream nume foarte importante de fotbaliști, care nu justificau sub nicio formă poziția apropiată de retrogradare pe care stătea echipa. Că jucătorii aceștia au calitate s-a văzut la finalul partidei de pe ”Mestalla”, că jucătorii de calitate au nevoie și de cineva care să le fie alături de pe bancă mi-e cât se poate de limpede. Planul lui Voro pentru acest meci s-a bazat în principal pe determinarea acestor jucători, pe dorința grupului de a arăta că tot ce s-a petrecut până atunci fusese un accident sau o consecință a unei dezordini absolute la nivel de conducere. Ceva în genul mobilizării mentale pe care a reușit-o Unai Emery cu ai săi în PSG-Barcelona. Iar primele minute au semănat un pic cu confruntarea de săptămâna trecută de pe ”Parc des Princes”. Ca și Barcelona la Paris, Real Madrid a început prin a-și arăta mușchii, dar a primit apoi două lovituri care i-au buimăcit pe jucători. Echipa s-a recompus și mai apoi a dominat, pe alocuri copios, dar Valencia a rezistat mai bine la lovituri și n-a căzut. Deși pe moment mi s-a părut o tactică ușor sinucigașă, antrenorul Valenciei a dovedit că a avut dreptate, căci pe măsură ce a populat echipa cu mijlocași dominarea Madridului s-a mai diminuat. Dincolo, Zidane n-a văzut în Isco cheia partidei, ci l-a preferat pe eternul bun la toate Lucas Vasquez (o schimbare i-a fost totuși condiționată de accidentarea lui Varane, cel puțin așa a fost justificată ea), deși poate că Isco ar fi putut inventa ceva mai mult. Lucrurile se complică puțin pentru madrileni, dar nu de manieră dramatică. Etapa de duminică e foarte importantă, cu Atletico-Barcelona și Villarreal-Real Madrid care pot avea suficient de multă greutate în derularea ulterioară a evenimentelor.

P.S. Despre Leicester, totuși campioană a Angliei, și Sevilla îmi rezerv dreptul să scriu după meciul retur. Golul lui Vardy a adus un pic de oxigen sub formă de moral acestei echipe care pare a fi revenit la condiția de acum doi ani, deși a pierdut un singur jucător față de formula de bază cu care se câștiga titlul.