Vestea demiterii lui Claudio Ranieri de la Leicester a venit joi seară, în timp ce erau în plină desfășurare meciuri din Europa League, și a făcut repede înconjurul lumii, duelurile din competiția continentală, cu doza lor certă de dramatism, vezi Zenit-Anderlecht, trecând oarecum în plan secund. Cum de o asemenea știre a prins un asemenea protagonism? Vorbim totuși de demiterea unui antrenor, lucru foarte obișnuit în fotbalul de azi, mai mult decât atât, vorbim de demiterea unui antrenor al unei echipe aflate într-o situație extrem de delicată în lupta pentru evitarea retrogradării. Deși faptul era mai degrabă banal, personajul și contextul l-au transformat într-o știre de pagina 1 pentru toate ziarele de sport ce se respectă, dar și pentru publicații generaliste ce se respectă.

N-au trecut nici 300 de zile de când Claudio Ranieri scria cea mai importantă pagină din istoria de 133 de ani a clubului Leicester City FC, poate chiar din istoria orașului. Scria în același timp cea mai surprinzătoare pagină din istoria de două decenii și ceva a Premier League, nu puțini fiind cei care consideră și acum titlul câștigat de gruparea ”vulpilor” drept cea mai mare surpriză din istoria fotbalului englez și una dintre cele mai mari din istoria fotbalului în general. 297 de zile mai târziu toate aceste pagini deveneau istorie, erau întoarse cu repeziciune iar administrația thailandeză a campioanei Anglia decidea că e momentul schimbării. Culmea, la câteva ore după cel mai bun meci al lui Leicester în acest an 2017, cel din Champions League de la Sevilla, terminat cu un scor, 1-2, ce păstrează șanse destule de calificare în fața unei echipe FC Sevilla ce se luptă totuși pentru titlu în Primera.

Despre miracolul de la Leicester am scris pe acest blog la începutul lunii mai, înaintea decernării medaliilor de campioni. Vorbeam atunci despre titlul câștigat ca despre o dovadă că există și povești frumoase traduse în realitate, că imposibilul poate deveni posibil, că viața poate bate uneori filmul. Parcă ne-am regăsit cu toții în acea poveste frumoasă, căci am fost uneori un David în luptă cu Goliath, toți am trecut prin situații în care ni se părea că doar un miracol ne poate face să ieșim dintr-o situație limită și să fim învingători. Ne regăseam cu toții în povestea unui Vardy, Kante ori Mahrez, anonimii acum câțiva ani, unii chiar în pragul depresiei, deveniți învingători în ciuda tuturor obstacolelor. Ne regăseam inclusiv în situația lui Claudio Ranieri, un om a cărui pasiune pentru fotbal poate fi pusă la îndoială doar de cineva cu reale deficiențe de gândire, devenit în sfârșit câștigător de campionat la 64 de ani după o carieră în care cuvântul deziluzie i-a stat mereu aproape. Ne regăseam cu toții cred în acest traseu formidabil al unei echipe de la amenințarea crudă a retrogradării la orgasmul câștigării titlului în Premier League, cumva o dovadă vie, în mișcare, a acelei reclame care a marcat tinerețea multora dintre noi: ”Dacă vrei cu adevărat, poți!”.

Și ne-am fi dorit sincer ca acest miracol să continue. Fotbalul e însă crud, iar granița dintre fericire și nefericire e foarte mică. Pentru Ranieri a durat aproape 300 de zile, dar amintiți-vă de Diego Simeone cu ale sale două finale de Champions League pierdute în felul în care au fost pierdute, amintiți-vă de Hector Cuper, cu seria sa interminabilă parcă de finale pierdute (ultima, recent, la Cupa Africii), amintiți-vă chiar și de Mircea Lucescu, al cărui ultim episod, cel din meciul cu Anderlecht de joi seară, ne face să conștientizăm cât de crudă poate fi uneori această meserie, bănoasă, nimic de zis, dar și stresantă. Ne-am fi dorit ca Leicester să continue această frumoasă poveste, speram poate la o parte a doua a acestui film. În general însă partea a doua a filmelor de succes nu iese la fel de bine, iar asta s-a întâmplat și la Leicester, revenită brusc în actualitatea de dinaintea sezonului 2015-2016. Leicester a stat puțin la masa bogaților, unde a fost primită cu simpatie de greii fotbalului, dar și cu destulă superioritate, poate chiar aroganță, un soi de ”lasă-i și pe ei să se simtă bine, că în curând se întorc la mâncarea săracilor”, iar acum își redescoperă condiția.

E greu de analizat o situație ca asta. la fel cum a fost destul de greu de analizat parcursul ce a dus la câștigarea campionatului. Leicester și Ranieri au fost oarecum în situația unui câștigător la loterie care face praf în câteva luni tot ce a primit. De pierdut, Ranieri l-a pierdut doar pe Kante, cu toate că astă-vară pronosticurile în privința plecărilor arătau mai multe nume. E foarte important francezul, dovadă ce se întâmplă la Chelsea acum, cu el titular indiscutabil, dar parcă e greu să pui o astfel de cădere pe seama dispariției unui singur jucător. S-au făcut totuși achiziții, lotul a fost serios îmbunătățit, și numeric dar și valoric, rezultatele au fost însă din ce în ce mai slabe, totul culminând cu acest an 2017 în care nu s-a marcat nici măcar un gol în Premier League, bașca eliminarea din Cupa Angliei în fața unei echipe de liga a treia.

Eu cred că unica explicație care stă în picioare e că Ranieri și jucătorii săi n-au mai putut reface starea de spirit din sezonul trecut. Leicester a trăit în campionatul trecut o atmosferă incredibilă, cu jucătorii depășindu-și în mod evident limitele. Organismul uman nu poate fi tratat astfel la infinit. Cedează. În primul rând mental, iar dacă mentalul a cedat, fizicul vine imediat după. Jucătorii lui Leicester au avut o asemenea încărcare emoțională, un asemenea consum psihic încât nota de plată a venit câteva luni mai târziu. S-a mers un pic din inerție, dar apoi au clacat. Probabil că și Ranieri e în aceeași situație, probabil că n-a mai știut ce și cum să spună vestiarului astfel încât să-i facă să înțeleagă pe jucători că ce-a fost frumos a trecut, prezentul e cel care contează. Pesemne și transformarea unora dintre ei din niște fotbaliști obișnuiți, aproape anonimi, în superstaruri a avut rolul ei. Să-i luăm doar pe Vardy și Mahrez, în mod clar cei mai importanți oameni din lot! 24 de goluri în 38 de partide a avut Vardy în sezonul 2015-2016, cu 11 etape consecutiv marcând. Acum are 6 goluri în 31 de partide și o serie de 16 meciuri consecutive fără gol. Mahrez, despre care se spunea chiar că ar putea ajunge la Barcelona, a terminat sezonul trecut cu 18 goluri și 10 pase decisive în 38 de meciuri. Acum are 7 goluri și 4 pase decisive în 31 de meciuri, cu 10 partide consecutive fără să dea vreun gol sau vreo pasă de gol. Sunt doar două exemple, care însă descriu o dinamică aparent fără ieșire.

Spun aparent pentru că, iată, a fost schimbat antrenorul. Măsura obișnuită în astfel de situații. Acel șoc de care o echipă cu probleme are nevoie. În fotbal nu există recunoștință, iar fotbalul englez, unde nu eram obișnuiți cu altfel de situații, a fost invadat de investitori din toate colțurile planetei, dornici să facă bani întâi de toate. Iar pentru asta trebuie să ai doza de cinism necesară, să te uiți în ochii celui pe care acum 300 de zile îl pupai pe frunte și să-i spui că nu mai ai nevoie de serviciile lui. Soarta ultimilor antrenori care au luat titlul în Premier League e dovada vie că acel fotbal în care antrenorii stăteau cu anii pe banca echipelor indiferent de performanțe nu mai există: Ranieri, Mourinho, Pellegrini, Sir Alex Ferguson, Mancini. Niciunul nu mai e la echipele cu care luau campionatul, doar Sir Alex fiind o excepție și îndrăznesc să sper, deși zău dacă am această certitudine, că n-ar fi fost pus în situația jenantă de a fi demis.

”Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”, e o vorbă a lui Mircea Lucescu care-mi place teribil. Ranieri e acum în această situație. Merită însă un om care a adus gloria într-un loc în care nimeni nu visa la așa ceva să fie tratat astfel? Probabil că nu. Dar cine spune că viața e tot timpul dreaptă?

P.S.

La final, adaug, pentru cei interesați, câteva pagini de sport din ziarele britanice de vineri, cu titlurile lor atât de speciale, dar și prima pagină din Gazzetta dello Sport, cu un alt titlu sugestiv: