Plecarea lui Luis Enrique de la Barcelona la sfârșitul sezonului devenise aproape o certitudine în ultimele săptămâni, un secret oarecum cunoscut în lumea fotbalului. Micuțul procent de mister s-a risipit miercuri seară, când Luis Enrique a decis că a venit momentul să facă publică decizia sa de a nu mai continua. Surpriza n-a venit din anunțul propriu-zis, ci din felul în care antrenorul a ales s-o facă, într-o conferință de presă de după un meci câștigat lejer și înaintea unei săptămâni foarte importante, cu acel meci cu PSG din Champions League la orizont. Până la urmă, Luis Enrique a fost și în acest anunț fidel modului său de a fi, direct, contondent, fără a se gândi la vreun scenariu de despărțire pompos, pe care unii cred că l-ar fi meritat după traseul avut în aceste 3 sezoane. I-a lăsat pe toți cu gura căscată (exact acestea sunt cuvintele lui Ivan Rakitic, după meci, la postul de televiziune TV 3), căci nimeni nu se aștepta la așa ceva, după ce cu câteva minute mai devreme ridicase câteva sprâncene de uimire pe ”Camp Nou” prin înlocuirile lui Suarez și Messi.

E greu totuși de făcut o analiză a acestei decizii. Până la urmă, e hotărârea unui om și ea trebuie respectată ca atare. Se poate comenta în fel și chip dacă era momentul potrivit ori nu. Luis Enrique n-a fost niciodată prizonier al unor norme metodologice, al unor principii. De aceea nici n-a avut o relație extrem de apropiată cu jucătorii, iar cu presa nici atât. Și când vorbesc de presă, mă refer la presa din Catalunya, extrem de aliniată și atașată cauzei clubului, cu care Luis Enrique a avut mai degrabă raporturi reci, urmare a comportamentului de tip cactus, extrem de țepos și inflexibil, pe care l-a avut.

E greu și de făcut o analiză a traseului său pe banca tehnică a Barcelonei. Până una alta suntem în plin sezon, iar o analiză de genul ăsta nu poate fi făcută decât la finalul său, atunci când se trage linia. Deocamdată, Luis Enrique e al treilea antrenor ca număr de trofee din istoria clubului catalan. Primul rămâne Guardiola, al doilea e Cruyff, iar al treilea e Luis Enrique. Paradoxal, cu cele 8 trofee ale sale, Lucho ar mai avea nevoie de încă trei pentru a-l egala pe Cruyff. La unul are șanse considerabile, Cupa Spaniei, la cel de-al doilea a reintrat în cărți de curând, campionatul, cel de-al treilea e însă mai mult decât problematic, Champions League. Una peste alta, Luis Enrique va rămâne în istoria Barcelonei ca un tehnician care a câștigat tripla la primul său sezon, dar care n-a dat senzația că a izbutit în totalitate să-și impună ideile. Dacă Guardiola a fost devorat de propria creație, ca și Cruyff oarecum, Luis Enrique a fost mai degrabă un antrenor pe care l-a ajutat foarte mult valoarea uriașă a jucătorilor. Pe care, în ciuda unui început oarecum împiedicat, a reușit s-o gestioneze într-o măsură destul de mare.

Merită făcută o paranteză, o constatare, dacă tot am amintit de valoarea jucătorilor. Încă o dată se demonstrează că Barcelona și Real Madrid sunt cele mai stresante bănci tehnice din lumea fotbalului. Pe cât pare de apetisant să le conduci, pe atât de solicitantă devine această misiune. La Barcelona și Real Madrid nu e de ajuns, astăzi, doar să câștigi, trebuie s-o faci ”in style”, estetic, cu un fotbal de calitate superioară, oarecum în concordanță cu valoarea loturilor și cu salariile plătite. A-i avea pe Messi și Cristiano sub comandă, pe Bale și Neymar, pe Suarez și Benzema, pe Ramos și Pique pare extrem de comod, dar se pare că e și extrem de complicat. A putea să gestionezi un vestiar cu asemenea ego-uri, a avea capacitatea să le oferi acestor fotbaliști colosali plăcerea de a se antrena și motivația de a alerga după noi trofee, a cunoaște secretele conviețuirii cu ei devine câteodată un demers mult mai complicat decât își pot imagina cei care doar privesc din afară la fenomen. Spune Gică Craioveanu de multe ori că într-un vestiar fotbaliștii sunt ca niște rechini și e foarte adevărat, doar că la Barcelona și Real Madrid, două cluburi care vizează în 2020 bugete de un miliard de euro, acești rechini au suferit serioase mutații genetice.

Revenind la Luis Enrique, părerile oamenilor sunt împărțite. Am citit o sumedenie de păreri, unele laudative, altele care-l fac praf. Până la urmă un antrenor e ținut în viață de rezultate, da și de conviețuirea cu vestiarul de care aminteam mai sus. Iar din acest punct de vedere e posibil ca Luis Enrique să-și fi terminat ideile. Și cele tactice, dar și cele oratorice, de mobilizare a jucătorilor. Iar eșecul de la Paris cred că a fost argumentul final în decizia pe care el a luat-o.

Rămâne acum de văzut care vor fi consecințele asupra echipei. Mai sunt totuși trei luni competiționale și multe meciuri de disputat. Guardiola, cu care Luis Enrique a fost inevitabil comparat și cred că mai e nevoie de timp până ce comparațiile cu Pep ale oricărui antrenor al Barcelonei vor înceta, Guardiola așadar și-a anunțat plecarea, atunci, în 2012, într-un moment în care se pierduseră șansele în campionat și în Champions League. Deși, după cum avea să mărturisească ulterior, avea de mult decizia de a pleca luată. În mod normal ar trebui să intervină un soi de autogestiune a vestiarului, un soi de preluare a comenzilor de către marinari atunci când căpitanul navei părăsește pupitrul. Spre diferență de 2012, vestiarul Barcelonei are mult mai multă maturitate, în special în ceea ce-l privește pe Messi, dar și în ceea ce-i privește pe Iniesta, pe Pique, pe Busquets, evident pe ”El Jefecito” Mascherano, care trebuie să-și fi procurat de undeva această poreclă. În aceste condiții, poate că decizia lui Luis Enrique va avea acel rol de mobilizare a lotului, plecând evident de la ideea că antrenorul va fi mai mult decât prezent la bătăliile ce urmează. O va face însă un pic mai detașat, ceea ce îi va ușura anumite decizii tactice.

Începând de miercuri seară, o ploaie de nume s-a abătut peste Barcelona. 11 antrenori, au calculat ziariștii spanioli, s-ar afla în orbita Barcelonei. Începând cu Unzue, asistentul lui Luis Enrique, continuând cu Sampaoli, Valverde, Eusebio, Koeman, Toto Berizzo, Quique Settien (pentru care jocul prestat de Las Palmas pe ”Bernabeu” chiar în timpul conferinței de presă de la Barcelona a devenit un argument) sau Laurent Blanc și terminând Allegri, Pochettino și chiar cu, surpriză!, Jurgen Klopp, despre care ”Daily Mirror” a dezvăluit că ar avea o clauză în contractul cu Liverpool care l-ar elibera în cazul unei oferte dinspre Barcelona. Șefii Barcelonei spun că numele noului antrenor nu va fi anunțat decât la finalul sezonului, dar e greu de crezut că decizia nu va fi luată până atunci. E un soi de casting al unui club care, spre deosebire de Real Madrid, n-a făcut deloc mișcări ultramediatice pe banca tehnică, preferând tehnicieni care să se muleze pe filozofia de joc a vestiarului. Ultima data când Barcelona a făcut o mutare de impact pe bancă a fost fix acum 20 de ani când președintele de atunci, Nunez, l-a adus pe Louis van Gaal, antrenor în mare vogă la momentul respectiv.

La fel cum opiniile despre Luis Enrique diferă, tot așa diferă și opțiunile pentru noul antrenor. Fiecare are argumentele sale, părerile sale. Decizia nu-i neapărat economică, dar asta nu înseamnă că-i simplă. Luis Enrique a cedat pentru că presiunea devenise, pentru el, sufocantă. Nu mai avea aer și nu se mai simțea confortabil. Acum trebuie ales cineva care să poată prelua această presiune și s-o transforme în forță.