Acum ceva mai bine de 4 ani, la Monte Carlo se preconiza a se construi un nou El Dorado al fotbalului european. Cu finanțare rusă și aspirații princiare, AS Monaco își dorea să urmeze pașii lui PSG sau Manchester City, iar campania de achiziții din acea vară, deschisă de cumpărarea lui Radamel Falcao de la Atletico Madrid, reprezenta un argument cât se poate de serios. Un investitor născut din ceața dispariției URSS-ului, Dmitri Ribolovlev, și un consilier pe teme de fotbal, Jorge Mendes, apărut din suflul exploziei lui Cristiano Ronaldo și Jose Mourinho, urmau să fie personajele cheie ale noului proiect. Urmau, căci lucrurile s-au precipitat, un divorț cu balamuc și mușchii pe care Putin și i-a arătat către noii îmbogățiți (care în timp ce-și numărau sutele de milioane cam uitaseră cui datorează acest salt în ierarhia socială) reprezentând factorii ce au dus la diluarea aproape dramatică a averii oligarhului rus. Sau, mai degrabă, a disponibilității sale de a băga bani cu nemiluita în echipa de fotbal a orașului ce-l găzduiește. Ba chiar, simțindu-și destul de bine interesele, ”gospodin” Ribolovlev a investit câteva milioane bune într-un apartament la New York pentru fiica sa, în timp ce echipa de fotbal inversase complet strategia, trecând de la cumpărări pe bani mulți la vânzări pe sume colosale.

Aici intervine numele lui Leonardo Jardim. Acum mai bine de doi ani, scriam pe acest blog un text intitulat ”Cine ești dumneata, domnule Jardim?”. Se întâmpla după ce AS Monaco, de la care plecaseră între timp Falcao și James Rodriguez, elimina pe Arsenal din ”optimile” Champions League, o mare surpriză la vremea respectivă. După doi ani, iată, istoria se repetă. Monaco scoate din nou o echipă din Premier League în faza optimilor de finală, dar ceea ce s-a întâmplat în această perioadă cu Jardim ar merita cred un studiu aprofundat. Este uluitoare transformarea pe care acest antrenor portughez a izbutit-o într-un timp totuși scurt, aducând pe AS Monaco din postura unei echipe care se apăra feroce într-una care atacă feroce. Acel Monaco cu care Jardim scotea pe Arsenal (și-apoi era eliminată cu greu de viitoarea finalistă Juventus) n-are nimic de-a face cu acest Monaco. Atunci era o stâncă, acum este un fluviu, atunci era o vizită la dentist, acum este o vizită la un SPA.

Și toate acestea i se datorează lui Jardim, care a știut perfect să se adapteze noilor condiții. Astăzi, AS Monaco îmi pare un fel de Borussia Dortmund din perioada de glorie cu Jurgen Klopp, o echipă debordând de entuziasm, cu un aer tineresc, câteodată chiar ștrengăresc, de care n-ai cum să nu te îndrăgostești, privind-o cum joacă. Din păcate pentru Principat, probabil că acest AS Monaco va urma într-un fel traiectoria acelei Borussia, căci va fi tare greu să-și păstreze acest nucleu de fotbaliști peste care deja planează vulturii fotbalistici ai continentului, capabili și dornici să arunce cu zecile de milioane. Mai cred că și Jardim, după exemplul lui Klopp, va fi tentat din toate părțile și va fi greu să fie convins să rămână. Azi, acest Principat fotbalistic e al lui, mâine, când supușii inventați de el îi vor fi plecat poate că nu va mai avea răbdarea s-o ia de la capăt.

Contra lui Manchester City, Monaco a făcut o primă repriză excelentă, având la bază o primă jumătate de oră colosală, când a și întors în favoarea sa ostilitățile. Nici măcar absența lui Radamel Falcao, liderul echipei, n-a alterat discursul monegascilor, care au urmat întru-totul indicațiile antrenorului. Monaco se apăra sus, recupera mai mereu în terenul advers și genera situații de gol aproape la fiecare acțiune pe care o avea. Fabinho părea o caracatiță la mijlocul terenului, tentaculele sale sufocându-l pe Fernandinho, în vreme ce Bakayoko ridica de unul singur un zid între defensivii și ofensivii lui City. Cei doi fundași laterali erau în permanență dincolo de centrul terenului, iar în atac, acest Mbappe de care am tot discutat în ultimele săptămâni, și aici pe blog, dar și la Fotbal European, dovedea o maturitate ieșită din comun pentru un copil de 18 ani. Eu știam că bărbații se maturizează greu, unii chiar niciodată, dar ceea ce se întâmplă cu Mbappe este de-a dreptul anormal, căci în loc să fie intimidat, e el cel care intimidează, ajutat și de o constituție fizică excelentă. Încă nu are controlul balonului pe care-l avea Thiery Henry, cu care e mereu comparat, dar la 18 ani are mult timp în față să aprofundeze.

Pep Guardiola, căci trebuie să vorbim și despre el, bifează prima eliminare prematură din cariera de antrenor. O carieră scurtă ce-i drept, căci n-are încă 10 ani de când e la cel mai înalt nivel, dar în care n-a avut niciodată parte de o situație precum cea de față. Cred că trebuie să înceapă să se obișnuiască și cu eșecurile, căci niciun antrenor nu e scutit de așa ceva, poate chiar va fi nevoit să digere și gustul unei demiteri. Am mai spus-o, nu cred că se aștepta la așa ceva când s-a lăsat convins să accepte proiectul propus de Txiki Beguiristain, cred că realitatea i-a depășit un pic așteptările. Văzându-se pus încă de la pauză în fața eliminării, Pep a intervenit așa cum a făcut-o mereu, schimbând dinamica jocului prin mutarea a două piese în puzzle-ul de la mijlocul terenului: De Bruyne trecut pe linia lui Fernandinho, ceea ce i-a dat mai multă siguranță brazilianului, dar și mai multă liniște lui Stones la momentul primei pase, și David Silva mutat între linii, acolo unde-i convine cel mai mult să joace. A fost o jumătate de repriză foarte bună a ”cetățenilor”, care îi oferă lui Guardiola speranțe pentru viitor și care a arătat că Monaco are anumite limite pe faza defensivă.

Mai cred însă că Guardiola are partea lui de vină în ceea ce s-a întâmplat miercuri seară. Pe undeva, ceea ce a făcut Pep seamănă foarte bine cu ceea ce a făcut Jorge Sampaoli, cu o zi mai devreme. Având avantaj destul de bun după victoria nesperată din tur, Pep a ales să joace foarte ofensiv, doar cu Fernandinho în fața apărării și-apoi un grup de 5 oameni ofensivi prin excelență. Același ”a por ellos!” încercat și de Sampaoli, care s-a dovedit însă destul de păgubos. Mi se pare că Guardiola încearcă să se adapteze la ceea ce are în lot, dar cred că arată și un soi de trufie atunci când vine vorba de tactică. Uneori e bine să gândești și defensiv, pragmatic, mai ales dacă nu-l ai pe Messi în echipă care să te scoată din încurcătură.

Până la urmă, calificarea lui Monaco e meritată, căci a fost echipa care a arătat mai mult fotbal în această dublă manșă. Cât despre Leonardo Jardim, mă miră că într-o perioadă în care castingul pentru postul de antrenor la Barcelona e în plină desfășurare, nimeni nu amintește măcar de el. Singurul aspect care-l trage un pic în jos e legătura cu Jorge Mendes, un tip care atunci când simte mirosul banilor devine rechin. Ștampila de ”defensiv” nu mai are cum să i se aplice, căci Monaco a dat 126 de goluri în acest sezon, iar transformarea de care aminteam mai sus ar fi încă un argument. În plus, mai e și născut la Barcelona. Nu cea din Catalunya, cea din Venezuela, dar asta e doar un detaliu.