Prinși cu meciul României de la Cluj, cu dezbaterile și polemicile ce s-au succedat apoi pe diverse teme, intrați apoi brusc în ”sferturile” Cupei României, cu alte dezbateri și polemici, am lăsat un pic în plan secund ceea ce se întâmplă și prin alte părți. Și nu-i bine că am făcut asta, fiindcă avem destul de multe de învățat și noi din pățaniile altora, asta dacă știm unde și ce să căutăm. O să mă refer în cele ce urmează la două situații diferite, dar care au un punct comun, reprezentat de antrenor. De selecționer mai bine zis, căci e vorba de echipe naționale. Aș vrea să vorbim puțin despre Brazilia, pe de-o parte, și despre Olanda, de cealaltă parte. În zona Olandei de discuții am putea include și Argentina, dar mă tem că tot ceea ce se întâmplă în ”Țara Tangoului” în această perioadă e mai degrabă un blocaj mental general la nivel de fotbal, din care nu prea știu cum s-ar putea ieși. 

Brazilia și Olanda erau protagonistele finalei mici la Mondialul din 2014. Câștiga Olanda atunci, în fața unei reprezentative a Braziliei distrusă de acel 1-7 cu Germania. Brazilia lui Felipe Scolarii era marea favorită a competiției pe care o găzduia, iar eșecul, dureros și crud, a căpătat proporții apocaliptice, în vreme ce Olanda lui Van Gaal reprezenta surpriza plăcută a turneului final, căci puțină lume acorda portocaliilor prea multe șanse la debutul ostilităților. Astăzi, la aproape 3 ani de la acea finală, Brazilia, scufundată între timp într-un groaznic noroi al mediocrității la cele două ediții de Copa America ulterioare, a devenit prima echipă deja calificată la Mondialul din Rusia (după țara gazdă) și se anunță deja o potențială favorită la trofeul suprem, în măsura în care se pot face astfel de calcule cu 15 luni înainte de start. În timp ce Olanda, scufundată și ea într-o mlaștină asemănătoare cu ”Selecao” prin necalificarea la Euro 2016, tocmai a pierdut în Bulgaria și e pe cale să rateze al doilea turneu final consecutiv, ceea ce pentru o țară atât de importantă din punct de vedere fotbalistic e un eșec teribil.

Cât de importanți sunt antrenorii în viața unei echipe, cred că nu mai are rost să discutăm. Mai se găsesc unele minți slab populate cu neuroni care să spună că, de fapt, omul de bancă nu prea contează atunci când există fotbaliști sau că, dimpotrivă, tehnicianul e degeaba dacă băieții din teren sunt de calitate îndoielnică. Am atâtea exemple pentru a contrazice aceste teorii încât aș pierde ideea acestui text doar înșirându-le. Când vorbim de selecționeri, importanța mi se pare că se dublează, pentru că timpul necesar inventării unui stil de joc practic nu există, presiunea rezultatelor e mare, iar marja de eroare e practic inexistentă. Un selecționer trebuie să fie extrem de expeditiv în tot ceea ce face, să execute mai degrabă o muncă de recunoaștere decât de creație, de recunoaștere a momentului de formă a fiecărui selecționat și de plasare a acestuia pe cea mai bună poziție la momentul partidei.

Hai să vorbim concret! Despre Brazilia mai întâi. În vara trecută părăsea Copa America Centenario pe ușa din dos, iar atmosfera în țară era irespirabilă. Și-atunci șefii fotbalului de-acolo au luat o decizie care poate trebuia luată cu mult înainte. L-au numit selecționer pe Tite, Adenor Leonardo Bacchi pe numele său din pașaport, pe care lumea fotbalului din Brazilia îl solicita încă de pe vremea când câștiga cu Corinthians (în premieră pentru acest club) Copa Libertadores și, mai ales, Mondialul Cluburilor. Această ultimă competiție, pe cât e de slab privită în Europa, pe atât de intens e tratată în ”Țara Cafelei”, iar acel succes din 2012 a sporit aura tehnicianului. Federația de la Rio a avut însă alte planuri, mai întâi cu Scolari, mai apoi cu Dunga, această din urmă decizie fiind total nefericită, căci în 2010 fostul ”căpitan” părăsea echipa națională drept inamicul public numărul unu, al fanilor, dar mai ales al presei. Venit după dezastrul de la Copa America Centenario (să nu treci de grupe e un dezastru pentru Brazilia), Tite a adus o stare de pace extrem de benefică, ajutat enorm și de aurul olimpic de la Rio, un trofeu care lipsea din vitrina brazilienilor și care-i obseda de ceva vreme.

Noul selecționer n-a putut face nicio revoluție la nivel de lot. Căci n-a avut cum și de unde să aleagă alți oameni. Însă a știut să-și adapteze ideile la ceea ce a avut la dispoziție, a fost suficient de clar în ceea ce le-a cerut jucătorilor și a reuși, ușor-ușor, să-și formeze un stil propriu. În paranteză fie spus, cei care i-au analizat întreaga carieră au remarcat o interesantă schimbare de filozofie, căci față de acel Corinthians mai degrabă defensiv, de apărare și contraatac, cu care câștiga Copa Libertadores și Mondialul Cluburilor a trecut acum la un fotbal ofensiv, de posesie, de asociere, total diferit așadar. Un modul 4-1-4-1 pe care nu l-a negociat, organizat în jurul lui Casemiro în fața apărării și al lui Gabriel Jesus în atac, dar creat în special pentru a-i oferi lui Neymar posibilitatea de a se exprima, dar și lui Coutinho suficiente variante de joc, în ciuda faptului că, la bază, starul lui Liverpool are caracteristici și poziționare asemănătoare cu Neymar. Acesta mi se pare exemplul perfect de importanță a antrenorului, căci Coutinho joacă la Liverpool cam pe aceleași idei precum Neymar la Barcelona, dar un fotbalist de talia lui nu putea fi blocat de o astfel de situație. Astfel că Tite l-a plasat în partea cealaltă de teren, dar cu o libertate de mișcare și asociere totală cu Neymar, ceea ce a făcut ca, de multe ori, combinațiile lor să fie brutale pentru adversari, de aici născându-se cred și ideea transferului la FC Barcelona. Cei doi au însă în spatele lor, dincolo de Casemiro, alți doi mijlocași, Renato Augusto și Paulinho, care nu fac rabat de la efort atunci când vine vorba de recuperare. Iar în ceea ce-l privește pe Paulinho, ceea ce se întâmplă cu el în ”națională” e o dovadă clară că există fotbal și după transferul în China.

Evident că nu toate funcționează perfect la această echipă a Braziliei. Spre exemplu construcția plecată din propriul careu, căci se știu limitele lui Casemiro, corijate la Real Madrid de prezența lui Kroos și Modric. Renato Augusto și Paulinho nu sunt Kroos și Modric, iar asta poate fi o mică problemă. Tite are însă timp acum să experimenteze, să gândească alte soluții, poate alte nume (Rafinha, Ganso, Fernandinho, Giuliano?), eventual să încerce să-și organizeze și un plan B, fără Neymar sau Coutinho (Douglas Costa, Lucas Moura, Felipe Anderson?) ori fără Gabriel Jesus (Firmino, Hulk, Gabigol?). Brazilia e însă cu sacii-n căruță, iar timpul e acum un mare aliat. După mulți ani, urmare a unei decizii coerente, în Brazilia e liniște deplină în jurul echipei naționale, ceea ce crează un climat perfect pentru atacarea titlului mondial în 2018.

Olanda în schimb navighează în ape extrem de tulburi. Plecarea lui Van Gaal, care a știut să scoată maximum din jucătorii cu care a pornit la drum către turneul final din 2014, a introdus Olanda într-o furtună de nimeni anticipată. Hiddink și mai apoi Blind au fost demiși în mijlocul preliminariilor, ceea ce reprezintă o situație pe cât de inedită pentru olandezi, pe atât de doveditoare a unei situații complicate. La Amsterdam se gândește acum un plan de salvare și un altul de redresare. Planul de salvare vine din găsirea unui selecționer potrivit situației de față. Brazilia de azi nu are fotbaliști mai buni față de 2014, 2015 sau 2016, dar are un antrenor mai capabil, Olanda de azi nu are fotbaliști mult mai slabi decât în 2014 (scăderea valorică e rezultatul absenței de la Euro și, implicit, al expunerii mediatice), deci are nevoie de un tehnician care să știe să readucă la viață principiile atât de cunoscute ale fotbalului olandez. Brazilia de azi nu joacă fotbalul lichid al selecționatei din 1982 sau 1986, poate cele mai frumoase din istoria ”Selecao”, dar nici foarte departe nu e, Olanda de azi în schimb nu prea mai are nimic de-a face cu splendida reprezentativă a lui Cruyff, a lui Bergkamp ori, mai aproape de noi, a lui Van Persie. Mai apoi, după găsirea selecționerului (Cocu poate fi o variantă), urmează etapa a doua, ceea a redresării, iar aici modelul german e foarte aproape de ”Țara Lalelelor” și nu prea dificil de pus în aplicare. Modelul german însemnând o linie concretă și coerentă de formare a tinerilor jucători și de promovare a lor către primele două reprezentative. Fără să aibă potențialul Germaniei, Olanda beneficiază totuși de un izvor de talente bine aprovizionat, iar exemplul Belgiei poate fi și el studiat. Și, cunoscându-i pe olandezi, ceva mă face să cred că nu va trece multă vreme până ce vor ieși din furtună și vor redeveni o forță la nivel mondial.

Sunt două exemple din fotbalul mondial. Dacă se va găsi și prin federația noastră cineva capabil să le studieze și să tragă oarece învățăminte va fi foarte bine. Tare mă tem însă că, aflându-ne noi într-o perpetuă campanie electorală, și nu doar la nivel de fotbal, nu mai găsim timp de proiecte, prea ocupați fiind cu promisiuni.