Există la români o vorbă: ”cine se frige-n ciorbă, suflă și-n iaurt”. Nu cred că există și la catalani, ei oricum nu prea au ciorbe. Eventual ar putea să sufle-n paella, căci fructele de mare în general nu se consumă prea fierbinți. Mai e vorbă pe la noi, cum că după ce ai dat cu capul de pragul de sus ai mare grijă data viitoare când treci pe-acolo. Pe asta s-ar putea s-o aibă, dar nu s-a văzut. Barcelona a dat cu capul în pragul de pe ”Parc des Princes”, a avut ulterior nevoie de un fir epic, condimentat cu ceva greșeli de arbitraj și o tactică păguboasă a adversarului, pentru a nu părăsi Champions League încă din ”optimi”. Se presupunea că nu va mai repeta aceleași greșeli încă o dată, că va avea mare grijă pe unde și cum pășește astfel încât ceea ce a pățit la Paris să nu se mai întâmple și la Torino. Dar n-a fost deloc așa. Chit că au existat unele diferențe față de prestația din turul cu PSG, finalul a fost cam același. 2-0 la pauză, ca și la Paris, și un alt eșec usturător, care readuce semnele de întrebare apărute atunci în dreptul grupării catalane, dar le transformă în semne de exclamare. Ceva nu e în regulă la Barcelona și se vede treaba că Parisul n-a fost chiar un accident.

Juventus a jucat perfect această primă mansă a ”sferturilor”, iar acum nu-i rămâne decât să nu repete pe ”Camp Nou” greșelile PSG-ului pentru a merge mai departe. Massimiliano Allegri a citit impecabil partitura Barcelonei și a știut cum să-și învețe elevii s-o dezactiveze. Simfonia catalană a sunat fals, căci acest sistem cu 3 oameni în apărare, revoluționar în felul său, impus de Luis Enrique are mari carențe. De ce spun revoluționar? Pentru că, de regulă, atunci când joci cu 3 fundași centrali desenul tactic are două ramificații, depinde din ce direcție privești problema. Fie o apărare în 3 oameni, pe moment de posesie, fie o apărare în 5 oameni pe momentul posesiei adversarului. Elemente cheie în ambele situații sunt fundașii de bandă. La Barcelona însă, atunci când trebuie să se apere, apărarea se transformă într-una formată din 4 oameni, cu o permutare complicată a lui Sergi Roberto pe dreapta și cu trecerea unui fundaș central către stânga, acolo unde Jordi Alba a ieșit din schemă, iar Neymar a fost obligat să-și diversifice raza de acțiune și spre terenul propriu. Lui Allegri dispariția celor doi fundași laterali i-a venit ca o mănușă, căci sistemul pe care și el îl revoluționase astă-toamnă includea doi oameni, Cuadrado și Mandzukic, extrem de mult poziționați spre benzi. Celor doi li s-au alăturat Dani Alves și Alex Sandro, ale căror aventuri în terenul advers zăpăceau complet defensiva catalană, pusă deseori acolo în situație de inferioritate numerică, de doi contra unu. Așa s-au născut primele două goluri, din mingi plecate din cele două zone laterale. Luis Enrique a schimbat la pauză, revenind la sistemul clasic 4-3-3, dar nu i-a folosit prea mult. El n-a intuit că fără Busquets acest 3-3-1-2 nu prea funcționează, dar nici că Mathieu și Mascherano nu-s apți să interpreteze rolurile cerute în acest sistem. Sacrificați au fost Neymar, obligat să coboare în propriul teren pentru a primi o minge utilizabilă, și Iniesta, nevoit să facă o mare risipă de efort pentru a fi de ajutor în faza de construcție. Și-apoi, consecință logică și imediată, Messi și Suarez, lipsiți de mingi și sprijin.

În plus, Allegri a văzut ceea ce au văzut și alții. Că Barcelona are mari dificultăți în a scoate mingea din zona propriului careu atunci când se lovește de un pressing înalt și agresiv. O problemă ce părea a-și fi găsit rezolvarea odată cu acea trecere la sistemul cu 3 fundași, care-i permitea lui Busquets să se miște și să asigure o linie de pasare cât de cât fluidă. Dar Sergio Busquets, despre care am spus nu o dată pe acest blog și pe comentarii că importanța lui fantastică în jocul Barcelonei se observă cel mai bine atunci când nu joacă, era suspendat pentru această partidă tur, astfel că lui Allegri i-a fost suficient să orchestreze acest pressing, căci Mascherano n-are capacitatea lui Busquets de a depăși momentele de presiune și nici viziunea în câmp a acestuia pe faza de construcție. Amintindu-și de erorile de la Paris, Barcelona a încercat să evite riscurile și să apeleze și la pasa lungă, ceea ce pentru Suarez a fost un chin. În plus, Allegri a avut de partea lui factorul Dybala, pe care nici măcar nu l-a pus să joace altceva decât de obicei, dar a cărui implicare și poziționare n-au fost intuite de Luis Enrique. Jucând mereu între linii, în zona unui Mascherano confuz, Dybala s-a mișcat cu lejeritatea unui meci de Serie A, nu de ”sferturi” din Champions League, și a creat mereu panică.

Și unde a mai știut Allegri să acționeze perfect a fost la zona mentală a confruntării. Ceea ce a reușit și Unai Emery la Paris. A știut să-și capaciteze excepțional jucătorii, să-i scoată dintr-o zonă a victimizării, să le excludă din creier ideea că sunt mai slabi decât cei de la Barcelona. Ceea ce poate că nu-i neapărat adevărat, dar atunci când crezi cu tărie într-un lucru poți reuși orice-ți propui. Încă de la momentul tragerii la sorți, cei de la Juventus au părut mobilizați la maximum, extrem de încrezători, vezi și mesajele ”războinice” de pe rețelele de socializare pentru promovarea partidei. Ceea ce, de exemplu, în finala de la Berlin nu s-a întâmplat. Atunci torinezii au părut intimidați din start de ceea ce au în față, acum au părut dornici să arate din start că nu mai există acea stare de stres. Aici cred că o chestiune la care Barcelona ar trebui să lucreze începând din vară, odată cu aducerea noului antrenor. Faptul că nu mai intimidează anumiți adversari așa cum o făceau pe vremuri e o mare problemă la gruparea catalană. Să ne înțelegem, Juve n-a făcut un meci colosal, această echipă e capabilă să joace mult mai bine, inclusiv să apeleze la partea eroică. Nici măcar n-a avut nevoie ca ”galacticul” său, l-am numit pe Higuain, să strălucească. Juve a făcut un meci bun spre foarte bun, de-aici vin multele semne de exclamare din dreptul Barcelonei.

N-aș vrea să închei fără să pomenesc, cu majuscule, două nume. Buffon și Dani Alves. Dani Alves a vrut neapărat să le arate catalanilor că au greșit cu el. Și a reușit. A făcut un meci splendid, extrem de sobru, fără nicio emoție că stă în fața foștilor colegi și a unor foarte buni prieteni. Sincer, n-am crezut că Allegri îl va titulariza. Aveam în minte lacrimile lui din acea seară de dupa finala de la Berlin, când nu se știa sigur dacă va rămâne sau va pleca, toate declarațiile de dragoste îndreptate către Barcelona, dar și faptul că-l va avea în față pe Neymar, cu care e foarte bun prieten. Allegri a mers pe mâna brazilianului și n-a greșit. Cât despre Buffon. Am spus mereu că în această fază a competiției orice detaliu e important și poate deveni decisiv. Acea mână providențială pusă de Buffon la ocazia lui Iniesta e un astfel de detaliu. Dacă Iniesta marchează și se face 1-1 nu se știe ce se poate întâmpla în continuare. Buffon a fost acolo și poate că a venit vremea ca trofeul Ligii Campionilor să fie ridicat de unul dintre cei mai mari portari din istoria fotbalului. E singurul care-i lipsește și parcă nu e drept pentru tot ceea ce a făcut Buffon pentru acest sport.

Barcelona are din nou nevoie de un miracol. După meciul de la Paris, scriam pe acest blog că dacă există cineva care să poată întoarce imposibilul în posibil acela e Messi. Culmea e că la returul cu PSG a fost Neymar cel care a crezut mai mult în miracole decât Messi. De data asta mi-e greu să cred că se va repeta istoria. Juve nu e PSG, e o ”Bătrână Doamnă” cu mult trecut în spate și cu multe întâmplări. Iar Allegri nu e Unai Emery. Ca să întorci acest rezultat în fața lui Juventus ai nevoie de ceva mai mult decât a fost cu PSG. E nevoie de o partidă perfectă și nu o văd pe Barcelona capabilă de așa ceva. Știu, ”Impossible is nothing”, dar mai știu, ca să închei în nota proverbelor cu care am început, că ulciorul nu merge de multe ori la apă.