De la acest Bayern-Real Madrid de miercuri seară, o primă manșă a ”sferturilor” ce ar fi putut deveni la fel de bine o finală, și zău că ar fi fost o finală pe cinste, am așteptat un prim răspuns la întrebarea pe care cred că toți iubitorii fotbalului și-o pun: care este cea mai bună echipă a momentului? Cu Barcelona implicată de Luis Enrique într-o teorie a haosului reinterpretată, cu Juventus așteptând, deocamdată, cuminte să revină la etajul granzilor Europei unde a locuit cândva, cu Monaco și Dortmund asumându-și rolul de echipe simpatice și simpatizate de toți și cu Leicester întrebându-se probabil și acum ce caută în această fază a competiției, duelul de pe ”Allianz Arena” urma să ne dea un prim răspuns, verdictul fiind așteptat pe ”Santiago Bernabeu”, săptămâna viitoare.

Și cred că un prim răspuns am avut. Real Madrid mi se pare la momentul de față cea mai bună echipă a continentului. Și nu neapărat din pricina victoriei de la Munchen, obținută cu ceva șansă și grație unor detalii ce i-au fost favorabile. Detalii, iată un cuvânt pe care-l rostesc și-l scriu poate obsesiv pentru gusturile unora, dar care mie mi se pare extrem de important în această fază a competiției, unde o singură eroare schimbă complet datele problemei. O să revin asupra subiectului imediat, deocamdată mă întorc la senzația pe care am expus-o mai sus. Senzație pe care o am eu și cred că am tot dreptul ăsta, să am senzații și să le expun, la fel cum și alții au tot dreptul să nu fie de acord cu ceea ce spun și să-mi ofere argumente pentru o altă părere. Așadar, în momentul ăsta Real Madrid mi se pare cea mai bună echipă din lume, iar argumentele mele sunt simple: în primul rând pentru că are cel mai bun lot dintre toate echipele importante. Cel mai bun, cel mai vast și cel mai echilibrat. Zidane are la dispoziție nu 11 titulari, nu 14 titulari, care ar fi idealul după părerea lui Guardiola de exemplu, ci 18 titulari. O echipă care e capabilă să câștige la Munchen cu doi fundași centrali accidentați și care-și permite să aibă o bancă de rezerve unde să-i așeze pe Isco, James, Morata, Kovacic, Danilo, să-l lase pe Lucas Vasquez (jucător de ”națională” totuși) pe dinafară și să-l trimită în teren ca primă schimbare pe Asensio, o astfel de echipă nu poate fi catalogată altfel decât completă. Spaniolii au o expresie în sensul ăsta, ”fondo de armario”, ceva legat de dulap și de cât de încăpător este el. Dacă Zidane i-ar fi avut la dispoziție și pe Varane și pe Pepe, ar fi trebuit să lase în tribună alți doi oameni, pe lângă Lucas Vasquez.

Acestui lot extrem de valoros i se adaugă o stare de spirit excelentă. Eșecul Barcelonei de la Malaga a făcut ca remiza cu Atletico de sâmbătă să devină dintr-un insucces un pas înainte și astfel să nu afecteze latura mentală a echipei. Cu moralul în stratosferă știind că titlul de campioană a Spaniei (obiectivul numărul unu al momentului, căci e frustrant pentru Real Madrid să aibă doar două campionate în Primera în ultimii 10 ani) e din ce în ce mai aproape, Madridul s-a dus la Munchen cu mare încredere, dar și cu liniștea furnizată de propria valoare. Și a mai prezentat un atu la dezbaterea de care vorbeam în deschidere: Cristiano Ronaldo. Balonul de Aur continuă să rămână referința acestei echipe, chit că unii ar vrea să vadă altceva, chiar dacă trecerea anilor și uzura i-au afectat prestațiilor. Faptul că acest Cristiano de azi, după aproape 15 ani de fotbal la cel mai înalt nivel, continuă să intimideze și să fie decisiv ne arată, dacă mai era nevoie, cu ce fel de fenomen am fost contemporani. Cu o asemenea capacitate de ”leadership”, care rămâne intactă, cu același simț feroce al porții și cu aceleași apariții la momentul oportun, Cristiano e un argument important al Realului de azi. Care, în plus, pare că și-a regăsit feeling-ul pe care l-a avut mai mereu în această competiție, feeling care ajută echipa să dea senzația că-i ies toate, chiar și atunci când pare foarte greu. O conjunctură astrală, o aliniere a planetelor ce aduce numai beneficii, inclusiv sau mai ales atunci când vizitează teritorii ostile. Cum a fost Munchen aseară, cum a fost Napoli nu de mult.

Cât despre Bayern, cu siguranță că e acolo sus. Luptându-se ca întotdeauna pentru supremație, cu o calitate a lotului absolut fantastică. Dar, căci există un dar, cu unele semne de întrebare, care m-au făcut pe mine să consider că Real Madrid este un pic peste în acest moment. Absența lui Lewandowski s-a dovedit miercuri un handicap pe care bavarezii n-au putut să-l treacă. Thomas Muller a fost o umbră a celui pe care-l știam, un capăt de linie și un generator de probleme, în loc să fie omul care rezolvă. Fără polonez, un atacant care iubește duelurile fizice, dar are în registru suficiente fațete de joc colectiv, Ramos și Nacho nu doar că au stat liniștiți, dar nici măcar n-au suferit în exces. Bayern a avut momentele sale de dominare în prima repriză, dar Real a arătat și o altă față, care se adaugă la argumentele pe care le-am tot prezentat: a știut să absoarbă presiunea, cu suficient calm și cu o detașare incredibilă, mai ales reamintindu-ne de suferințele Barcelonei de marți. La absența lui Lewandowski trebuie adăugată cea a lui Hummels, care l-a lăsat pe Ancelotti fără multe opțiuni la momentul eliminării lui Javi Martinez și-i dă mari bătăi de cap în perspectiva returului, dar e musai să ne reamintim că nucleul dur al bavarezilor, Lahm, Robben, Xabi Alonso, Ribery, chiar și Boateng, a atins o vârstă la care resursele fizice se evaporă ceva mai repede. În dreptul lui Bayern un singur 10 cu felicitări, pentru Neuer, care a arătat în fața Balonului de Aur în exercițiu că are mănuși de aur. Fără Neuer, Bayern ar fi terminat lupta pentru semifinale încă de la Munchen.

Meciul de miercuri n-a fost o demonstrație de lecție tactică a celor doi antrenori, așa cum a fost cea dată de Allegri marți seară, ci o confruntare între doi coloși. Care s-au pus față-n față și au început să joace, căci se știau bine, își înțelegeau virtuțile, își cunoșteau carențele și căutau să profite de ele. Dar și de detaliile ce urmau să apară. Am promis mai sus că mă voi referi la ele. Penaltyul ratat de Vidal se poate constitui în elementul decisiv al dublei manșe. Bavarezii trebuie că au avut o senzație de deja-vu cu semifinala din sezonul trecut, când Thomas Muller a irosit o oportunitate identică la 1-0 și Bayern a ratat ulterior calificarea în finală. I s-a întâmplat atunci lui Guardiola, i s-a întâmplat acum lui Ancelotti, i s-ar putea întâmpla și lui Zidane în retur. Căci, trebuie spus și asta, Bayern a ieșit rănită miercuri, dar în viață, iar Bayern face parte din categoria grupărilor dispuse oricând s-o ia de la capăt, pentru care nicio bătălie nu e pierdută până când nu dispare orice speranță. Faptul că Real n-a scris sentința e un alt detaliu al acestei partide, dar vom vedea marți cât de important. Eu unul nu l-aș fi scos pe Benzema, care mi s-a părut și de data asta absolut cuceritor cu dublul său rol pe care-l interpretează, cel de atacant și cel de mijlocaș creativ. Sau dacă tot l-am scos, i-aș fi făcut loc lui Isco și nu lui James, dar Zidane a căutat prin această schimbare să dea încă o dovadă de gestiune perfectă a vestiarului. Mai avem deci o manșă, iar atunci vom afla răspunsul la dilema pe care v-am propus-o în deschiderea acestui text. Un răspuns care nu oferă nicio garanție în ceea ce privește câștigarea trofeului, căci Juve arde de nerăbdare să-și arate mușchii, iar Atletico stă ca de obicei la pândă.

P.S. Două vorbe despre celelalte două confruntări ale serii. De mai multe vorbe nu prea e nevoie, căci nu cred că au surprins cu nimic. Borussia și Monaco au oferit exact partida exuberantă pe care o așteptam, iar Atletico exact partida sobră pe care și-a dorit-o Simeone. Cholo și-a dorit un meci în care să nu ia gol și a reușit, returul de la Leicester devine o partidă pe care Atletico a mai jucat-o. Nimic nu e imposibil, dar să-i dai două goluri acestui Atletico, care simte din nou aproape mirosul trofeului și care are un Griezmann care simte foarte aproape mirosul Balonului de Aur, e un scenariu pe care nici măcar Shakespeare nu-l are foarte clar în minte.