Prea ocupați noi pe plaiurile noastre mioritice cu acest final de campionat cum n-am mai avut (eu unul nu-mi amintesc când au mai fost 3 echipe cu șanse de a câștiga titlul înaintea ultimelor 90 de minute), dar care s-a încheiat cu un soi de circ din care avem din plin și de care nu izbutim să ne detașăm, prea ocupați cu asta spuneam, am trecut un pic cu vederea faptul că Chelsea a devenit noua campioană a Angliei. Evenimentul n-a fost peste măsură de surprinzător, căci deznodământul acesta era așteptat de săptămâni bune, dar asta nu înseamnă că nu trebuie menționat și mai ales analizat. Căci ceea ce a reușit Antonio Conte în primul său an de mandat la ”The Blues” și, mai ales, la prima lui experiență ca antrenor în afara Italiei reprezintă o performanță excepțională ce-l ridică pe italian la nivelul antrenorilor mari ai momentului. Să câștigi un campionat devenit un soi de Champions League al antrenorilor poate fi asemănat cu câștigarea unui trofeu european important, ceea ce transformă, în opinia mea cel puțin, un antrenor foarte bun într-un antrenor mare.

Scriam mai sus că deznodământul era oarecum așteptat în Premier League. Paradoxal însă, despre Chelsea nu s-a vorbit atât de mult în acest an 2017 precum poate ar fi meritat trupa londoneză. Încercând să găsesc când am analizat ultima dată prestațiile celor de la Chelsea pe acest blog am descoperit, cu surprindere recunosc, că asta s-a întâmplat tocmai la finalul lui noiembrie 2016. Atunci când Chelsea adunase o sumă importantă de victorii consecutive și devenise principala favorită la titlu. Un traseu modificat de Antonio Conte pe parcurs, prin a sa schimbare de sistem după un eșec drastic cu Arsenal pe ”Emirates”, când deja începuseră să apară zvonuri cum că italianul ar putea fi schimbat. Există totuși o explicație a acestei absențe a londonezilor din analizele de pe acest blog, faptul că n-a fost în Europa în toată această perioadă extrem de aglomerată, cu meciurile de Champions League captând atenția tuturor și preluând o cotă importantă de protagonism. Ceva mă face să cred că acest aspect, cel al absenței din competițiile europene, a fost extrem de important în acest parcurs al lui Chelsea către titlu. Nu știu dacă decisiv, așa cum cred mulți, dar extrem de important.

Revin imediat la acest lucru. Înainte, haideți să ne reamintim cum arăta Chelsea în primele luni de conviețuire cu Antonio Conte. Italianul debarcase în Insulă puțin convins că sistemul său cu 3 fundași centrali, folosit la Juve și la ”squadra azzurra”, poate avea succes în Premier League. De aceea probabil că nici nu l-a folosit din prima, propunând pentru început un soi de 4-2-4 preluat din acel 4-2-3-1 rămas de pe vremea lui Mourinho, ce se transformase însă într-un 4-3-3 deloc apetisant, cu Ivanovic și Azpilicueta ca fundași laterali, cu Terry și Cahil ”centrali”, cu Kante în centrul linie de mijloc, avându-i de-o parte și de alta pe Oscar și pe Matic, acesta din urmă pe o poziție de inter ce nu-l avantaja deloc, cu Diego Costa în față flancat de Hazard și Willian sau Pedro. Chelsea era o echipă lentă și previzibilă atunci când trebuia să construiască, dar care dădea semne de viață atunci când jocul era propus de adversar, iar Kante se limita la ceea ce știe el să facă perfect: să anticipeze, să intercepteze și să declanșeze contraatacuri. Era o versiune destul de sărăcăcioasă a unui Chelsea ce oferea foarte multe iluzii la momentul semnării lui Antonio Conte.

Lucrurile au început oarecum să se miște în ultima zi de mercato din vară. Suntem deja în septembrie, iar la Chelsea vin David Luiz și Marcos Alonso. Nu știu dacă încă de-atunci Conte avea în minte să schimbe încet încet dispunerea tactică a echipei, cert e că cele două piese se vor dovedi decisive ulterior. Avea să fie însă meciul cu Arsenal cel în care Conte și al său staff italian au zis: basta! La pauza meciului de pe ”Emirates”, ce urma unui eșec pe ”Stamford Bridge” cu Liverpool, era 3-0 pentru Arsenal, la capătul uneia dintre puținele reprize entuziasmante ale ”tunarilor” în acest sezon. Pus în fața unui eșec răsunător, Conte a luat o primă măsură, pentru a opri hemoragia: 3 fundași centrali, Ivanovic, Terry, Cahill, l-a scos pe Fabregas și l-a introdus pe Marcos Alonso în stânga, mutându-l pe Azpilicueta în dreapta, propunând un 5-2-3 de siguranță ce avea să se transforme însă într-un 3-4-3 definitiv. Analizând probabil felul în care s-a mișcat echipa în aceste 45 de minute spre comparație cu ceea ce se întâmplase în primele 6 etape, Conte a decis că revoluția trebuie să înceapă în deplasarea de la Hull City. Efectele s-au văzut imediat, căci au urmat 13 runde cu victorii consecutive, din care 10 fără gol primit, perioadă în care Chelsea s-a distanțat considerabil în clasament și a făcut pasul decisiv către titlu.

Uitându-ne spre noul modul, observăm 4 piese extrem de importante în obținerea succesului. Prima ar fi David Luiz. Una dintre problemele de dinaintea schimbării sistemului era ieșirea coerentă din apărare. Triunghiul generat de Cahil, Terry și Kante nu doar că nu începea bine jocul, ci crea destule complicații. David Luiz, cu a sa tehnică individuală și calitate de a gândi și pasa corect, a schimbat modul de lucru, brazilianul devenind în scurt timp acel Bonucci de la Juventusul lui Conte, inițiatorul fazelor de construcție. Felul în care brazilianul a știut să se exprime în teren i-a oferit și lui Kante timpul necesar spre a se concentra pe ceea ce trebuia el în primul rând să facă. Scăpat de stresul construcției, Kante a redevenit acel roboțel de la mijlocul terenului, ce alerga non-stop, părând de multe ori că se multiplică. Ba chiar a devenit din ce în ce mai stăpân pe el inclusiv în momentele de pase, ceea ce a crescut fluiditatea din jocul londonezilor. În care a început din ce în ce mai tare să iasă-n evidență Eden Hazard, devenit în noul context creatorul de situații, omul ce detona butonul de panică în rândul adversarilor. Și în care rolul de final i-a aparținut lui Diego Costa, atacantul perfect pentru acest nou stil, care nu doar că termină fazele de atac, ci le inițiază și pe cele defensive, prin presingul feroce pe care-l face. În stilul său, care i-a adus critici și suspendări, dar un stil ce s-a potrivit de minune ideilor lui Conte. David Luiz-Kante-Hazard-Diego Costa, iată coloana vertebrală a noii campioane a Angliei, rolurile principale într-o distribuție în care Fabregas a avut prezențele sale episodice consistente, Pedro a fost și el important, iar reconversia profesională a lui Azpilicueta, devenit din fundaș lateral un fundaș central foarte bun merită o analiză de sine stătătoare.

Revin la ceea ce aminteam mai sus. Anume la lipsa celor de la Chelsea din competițiile europene. Lucru care l-a ajutat extrem de mult pe Conte în menținerea unei oxigenări corespunzătoare a unei echipe ce nu prea a avut o bancă de rezerve cu garanții. Ăsta e unul dintre aspectele ce vor trebui rezolvate în această vară, căci Conte nu-și dorește probabil să preia dinamica echipelor din Anglia în Champions League. Acolo e locul în care-ți măsori cu adevărat forțele, iar a aborda Premier League și Champions League cu un lot restrâns numeric și valoric așa cum are Chelsea acum e un risc prea mare. Succesele lui Conte la Juve în Serie A s-au realizat cu sacrificarea intereselor europene ale ”Bătrânei Doamne”, cu Chelsea nu mai poate face asta. Ce jucători noi va aduce Chelsea în această vară, cât se va lărgi lotul din punct de vedere numeric și valoric, cum va reuși Conte să introducă în sistemul său alți jucători, cum va putea să gestioneze rotațiile, menajarea unora și acordarea de minute altora, cum va aborda partidele cu rivale de calibru din Europa, iată teme de discuție pentru săptămânile ce vin.

Premier League a fost în acest sezon o cursă a antrenorilor mai mult decât una a jucătorilor. Cum Mourinho, Klopp, Pochettino, Koeman, Wenger erau deja mai vechi în fotbalul englez, debarcarea lui Guardiola și Conte a fost privită cu o atenție sporită. Păreau două proiecte distincte, două filozofii diferite. Cea bazată pe posesie și estetică a lui Guardiola s-a dovedit un eșec pătrunzător, cea bazată pe ordine italiană, pe rigoare și disciplină a lui Conte s-a încoronat în câștigătoare. E momentul aplauzelor, dar Conte parcă merită mai mult decât atât, merită un ”standing ovation” pentru tot acest parcurs în care a știut să schimbe din mers un proiect și să rezolve astfel problemele.